Dictatura numerelor

Oricâte semnificații am da evenimentelor din viața noastră, oricât am încerca să ne eliberăm de dictatura sorții și a predispozițiilor genetice, oricât am vrea să ne autodepășim, să luptăm cu sorții, oricâte romane am citi și am scrie, numerele, astrele și alte forțe obscure ne guvernează viața. Am doi de 10 unul lângă celălalt în codul numeric personal. Fiica mea are și ea doi de 10 în CNP, numai că sunt dispuși puțin altfel, dar tot lipiți unul de celălalt.

Am semnat acte de stare civilă pe 17, am născut tot pe 17. Tatăl fetei are o soră Balanță, exact ca mine și ca fiica lui. Familia lui are 3 zodii identice cu familia mea de origine, deci 3 din 4 posibile. Am primit aviz pozitiv de eliberare din funcție pe data de 4, apoi am semnat un contract tot pe data de 4, altă lună și alt an. Am scris o povestire despre Elena, un personaj fictiv, iar boyfriendul din vremea aceea s-a însurat cu o…Elena.

Am întâlnit bărbați de aceeași zodie cu foste soții de aceeași altă zodie, întâmplător sau nu identică cu zodia a trei femei importante la un moment dat în viața mea. Parcă din ce în ce mai precis, lațul se strânge în jurul meu, oricât aș încerca să mă eliberez prin cuvinte. Care cuvinte sunt moștenire genetică de la tatăl meu, alt scriitor rămas la stadiul de tânără speranță și diletant pe viață.

Persoanele cu ochi albaștri se simpatizează, sprijină și aprobă într-un fel pe care nu-l înțeleg, deci îl invidiez. Îmi plac la nebunie ochii albaștri, dar nu am avut parte de ei, căci sunt persoane extrem de selective. Am descoperit apoi că nimic nu egalează căldura ochilor căprui, dar tot tânjesc după albastru.

Nu mi s-a spus niciodată că sunt frumoasă, la modul: vai, ce frumoasă ești. Că am ceva special, chiar dacă nu sunt fotomodel. Că sunt simpatică. Că mă place sau mă iubește. Că sunt și deșteaptă, și frumoasă, în ordinea asta sau invers. Dar niciodată nu am auzit: ce frumoasă ești! Așa că am atribuit reușitele istețimii și energiei, dar și astea expiră la un moment dat, ca o plombă veche.

Deseori am momente în care e atât de liniște în mine, încât am impresia că gata, nu mai am nimic de spus și nimic de făcut. Ca în bancul sarcastic: eu chiar nu mai am nimic de făcut, sau pur și simplu începe să mă lase memoria? Apoi tăvălugul reîncepe, unele se repetă, altele îmi par noi, și nu mai știu cât pot să o mai țin așa, consumându-mi resurse inventate cu care mă joc singură ca un copil autist. Mai spuneți și voi ceva, mai faceți și voi ceva, îmi vine să strig uneori, neauzind nimic decât reguli, proceduri și coincidențe, ca într-o cameră cu ecouri și oglinzi multiple. Lăsa-ți-mi și mie din drumul drept și sigur, că m-am săturat să o iau prin bălării doar ca să ajung unde trebuia să ajung oricum, sclavă a astrelor, zodiilor și numerelor.

Sau poate mintea mea s-a săturat să funcționeze în același fel dar, fiind deja cam târziu, nu mai gasește căi de evadare. Șoricelul de laborator a uitat să râdă, doamnelor și domnilor, așa că stă trist într-un colț și așteaptă să-i deschideți ușa. Dar nu ușa aceea veche, a fost pe acolo și n-a fost bine. Nici ușița roz să nu o deschideți, căci pe acolo e un labirint și mai complicat.

Pur și simplu, creeați o ușiță nouă, către o lume nemaivăzută, altfel șoricelul nu se mai joacă în labirint și nici nu iese de acolo. Pur și simplu preferă să-și imagineze aiureli decât să le repete pe cele ce-au fost. Și stă într-un colț, epuizat de câte soluții a găsit la probleme inexistente. Vrea doar să i se deschidă Acea Ușiță.

Așa simte el nevoia, altfel plânge și își udă mustățile lungi, albe și înțepătoare.

4 răspunsuri la „Dictatura numerelor”

  1. elvira

    Am ochi albaștri dar nu e o fericire 😂. Într-adevăr mă atrag persoanele cu ochi albaștri sau verde intens (foarte rari) dar doar pentru a admira reușita naturii. Dacă aș putea, mi-aș schimba culoarea ochilor cu cei negru, îmi par atât de enigmatici.
    Despre Acea Ușiță, ea este în sufletul tău. Descuie-o !!

Lasă un răspuns