De ce nu iubim femeile

Am crescut printre fete bune, asta din punct de vedere strict subiectiv. Erau bune cu mine, mă trimiteau la școală, mă îngrijeau, se îngrijorau pentru mine, le păsa de sentimentele mele, îmi vroiau binele și se luptau pentru mine. Mă încurajau să învăț, să progresez, să mă lupt, mă trimiteau la școală, nu interveneau în viața mea personală decât în cazuri de necesitate maximă și nu mă jigneau niciodată. Erau delicate și blânde, iubitoare și atente, erau puternice pentru mine, erau sobre și demne, protectoare și severe, dăruiau și ce nu aveau, erau pure, materne, dechise la suflet și dacă aveau și defecte, aveau defecte care cel mult mă enervau, fără a mă face să le urăsc. Simțeam că au nevoie de mine ca de aer, că sunt sclava iubirii lor, dar pe de altă parte le iubeam și eu, așa că într-un târziu am acceptat lanțurile iubirii lor cu bucurie.

Însă cum tot ce e bun durează puțin, femeile iubibile din viața mea au avut un sfârșit natural și am rămas amanet celorlalte. Am aflat că nu toate femeile sunt bune cu mine, dimpotrivă. Femei apropiate ca grad de rudenie au fost, în același timp, geloase și disprețuitoare, rele când mi-era bine și patologic de blânde când sufeream, dominatoare și distrugătoare, disperate și pline de sine și cu atât mai calme cu cât eram eu mai distrusă. Femei fără nicio legătură de rudenie m-au folosit ca piedestal de urcat cu picioarele pe el, în numele lipsurilor personale pentru care nu făceau nimic pentru a le depăși. Au fost intrigante, complice cu răul, permanent nemulțumite de diverse aspecte ale vieții personale și profesionale, ambițioase fără limită care mi-au împins propriile limite în jurul gâtului, și au cerut întreaga mea atenție. Trebuie să scriu despre ele, să mă gândesc la ele, să mă reculeg gândindu-mă la ele, să renunț la toate pentru a avea timp de ele, să le las să-mi curgă prin vene, să rememorez spusele lor ca pe o mantră a morții.

Iubirea se transformă repede în ură față de semeni dacă nimeni nu crede în Dumnezeu. E atât de simplu să-L renegi, să le ceri celor din jur să-ți ofere ție iubirea dedicată Lui sau să-L batjocorești pe El și pe cei care cred în El, chiar dacă viața nu le oferă iubire. E atât de simplu să râzi de cei care cred în El, așa păcătoși cum sunt, să te pretinzi atotștiutor, să pretinzi că știi totul, domini totul și pe toată lumea, să păcălești, să minți, să furi. Însă de ce oare te miri apoi dacă, în loc de liniște sufletească, primești dedicații precum cele de mai sus?

Nu pot să nu admir inventivitatea Paraziților în versurile de mai sus. Aceștia suntem noi, oamenii, într-una dintre cele mai bune versiuni ale noastre. Adică atunci când suntem creativi, sinceri, răi, muzicali, amuzanți, ironici și detașați. Adică o versiune mult mai bună decât a femeilor rele care oricum nu ar înțelege resorturile intime ale unei dedicații muzicale de acest gen.

Etichete: cum sa jignesti o femeie,femei,gelozie,parazitii