Prin câmpul de lalele
Era duminică dimineață și îmi doream un moment de zăbavă cu mine însămi. Așa că am coborât treptele blocului și m-am îndreptat, în zori de zi, spre câmpul de lalele de la marginea orașului. Venise deja primăvara și totul era înflorit, de la copaci la flori, de la mașini la oameni, de la fețe vesele la riduri mai bătrâne decât veacul. Numai dragostea lipsește din câmpul de lalele, m-am gândit când am ajuns acolo, rușinată în fața frumuseții naturii. De ce nu sunt eu capabilă să înfloresc, să mă îndrăgostesc odată pentru totdeauna?
Am pătruns înfiorată printre lalelele roșii, înflorite. Degetele mele atingeau vârfurile petalelor, mersul meu deranja ordinea simetrică a tulpinilor și mă simțeam vinovată că exist. Am scos din buzunar capsatorul și am început a capsa petalele roșii, delicate ale florilor. Îmi făcusem temele de acasă sub forma a sute de bilețele disperate, adresate Divinității: Doamne, unde e Dragostea mea?
În fața mea erau doar lalele roșii, dar în urma mea lăsam prăpăd, de parcă bietele flori ar fi avut vreo vină că eu nu găsisem Iubirea. Biletele mele erau spânzurate de petale roșii, unele căzuseră la pământ cu tot cu flori, altele se țineau semețe până la prima boare de vânt. Am urmărit temerară drumul interior printre lalelele roșii, înflorite. Simțeam că o energie superioară mie îmi îndrumă pașii către un loc anume. Gheara nesiguranței îmi arse siguranțele sufletului, pe măsură ce, deși îmi îndreptam din ce în ce mai repede pașii către un loc anume, neștiut de dinainte, simțeam crescând în mine certitudinea că nici de data asta nu mă aștepta dragostea, ci doar o nouă provocare inutilă, urât mirositoare, grea, răzbunătoare.
Ca să nu mă pierd în absolut, m-am hotărât ca, de data aceasta, să nu-mi mai urmez intuiția, în care avusesem, odată, încredere absolută. Am scos harta din buzunar, orbecăind în semiîntunericul zorilor de zi, și am însemnat-o într-un loc oarecare cu un X imens, scris cu marker roșu aprins, fosforescent. Acolo mă așteaptă Dragostea, m-am autoconvins. Apoi am privit cu atenție locul respectiv și m-am întristat, pentru că se afla în mijlocul pustiului, undeva departe. Ah, am urlat în gând, de ce nu am rămas cuminte, pașnică și iubitoare acasă, printre ai mei, ascunzând scrisorile de dragoste nescrise către Dumnezeu în mapa mea de plastic? Ce mi-a trebuit mie aventură în pustiu?
Pentru că trebuia să căutăm Dragostea, îmi răspunse gândul, furios, de câte ori trebuie să-ți mai repet? Dar Iubirea ce-o voi găsi nu este pentru mine, este pentru cei care mă urmăresc avizi, lacomi, este pentru cei care se poartă precum stăpânii mei, care vor devora tot ce voi găsi frumos. Totul e pentru ei, prea comozi și prea bogați ca să plece în aventuri riscante. Știi, voi cădea la un moment dat, și tot ce va rămâne în urma mea va fi o placă funerară: Temerar căutător de Iubire, mort la Datorie.
Gândul nu-mi mai răspunse. Am ajuns la locul cu pricina și, bineînțeles, nu se găsea nimic acolo, nimic altceva decât alte lalele roșii, fiecare semănând perfect cu cealaltă. Soarele răsărise pe cer, iar eu nu suportam lumina zilei, așa că am început să sap un tunel. Dacă Dragostea nu se găsea la suprafață și nici în cer, cu siguranță respira cu greutate sub pământ. Am scos lemnul de cireș din geacă și am săpat până am simțit pământul umed în jurul meu înconjurându-mă complet. Atâta mi-ar mai trebui, să se prăbușească tunelul și să rămân captivă sub lanul de lalele roșii, înflorite. Ceea ce s-a și întâmplat, penru că nu sunt tunelistă de meserie.
Pământul era prea greu ca să-l îndepărtez cu forța trupului. Ah, căutasem Dragostea și-mi găsisem mormântul, am gândit, prea liniștită. Măcar în acest fel voi scăpa de urmăritorii mei, care acum au o misiune care le va ucide plictiseala pentru încă câteva zile: să găsească rămășițele trupului meu. Însă în locul unei stări de rău chinuitoare, pământul se deschise singur, de la sine. Am pășit într-un templu cald, armonios, plin de Iubire. Nicio icoană veche nu-mi urmărea pașii. Eram singură, dar iubită de soartă, de mine însămi, de propria-mi gândire.
În centrul templului Iubirii era desenat un șotron, jocul preferat al copilăriei mele. Mi-am amintit pe loc cum jucam șotron sub ochii plini de dragoste ai părinților mei. Așa că am mai jucat încă odată, gândindu-mă la Ei.
Provocare scrisă pentru Jocul Cuvintelor (210).
Imi place tare mult povestea! Ii „gasesc” atatea semnificatii incat n-as putea sa ma opresc doar la una, dar incerc. 🙂 Nu omul gaseste iubirea, ci iubirea il gaseste pe om, pe acel om care e plin de iubire pentru tot ceea ce-l inconjoara, pe acel om care stie sa se lase iubit si care se iubeste pe sine. Eroina pare ca a descoperit acest lucru cand a pasit in templu – drumul pana acolo a fost, cumva, trasat de lalele, flori care simbolizeaza fericirea, seninatatea, caldura sufleteasca.
emotionant acest text, plin de sensuri si profunzime. Mi a facut o deosebita placere sa iti citesc compozitia litetara – da, este cu adevarat o compozitie literara de calitate! Felicitari!
O saptamana placuta in continuare. Salutari si ganduri bune din Bavaria 🤗