usi inchise

Greșeala

Dacă ați făcut vreodată vreo greșeală pe care să o regretați din inimă, ascultați această melodie. Ea ne spune despre cât de mult dor anumite greșeli, care ne conduc către cele mai intime răni, care ne fac să ne temem de noi răni, de uși permanent închise, pentru totdeauna, oricât am încercat să le rugăm să se deschidă. Teama de a nu repeta anumite greșeli, de a zgândări amintiri și trăiri vechi dar proaspete în suflet, este paralizantă, umilitoare, frânge inimi, minți și sufete. Groaza de a trăi sub conducerea despotică a unui om rău ne împinge pe cărări pustii, periculoase, și am merge oricât, numai să nu ne întoarcem în palatul torturii inumane.

Este oare posibil să ne reluăm viața, să mai simțim că vrem să trăim, în ciuda experiențelor nefaste anterioare? Sau putem trăi în continuare doar rugându-ne să fim ajutați, iubiți, înțeleși, sprijiniți cumva? Sperând că un cuvânt aruncat aiurea de un străin semnifică un miracol, chiar dacă s-au spus zeci de mii de cuvinte rele, agresive, urâte, torturante?

Dominația trecutului trebuie să înceteze, altfel suntem condamnați să retrăim aceleași orori. Ne îndepărtăm ușor dar lucid de greșelile trecutului, reamintindu-ne de el, rezistând în carcasa fragilă numită organism uman, cea care într-o bună zi ne va duce Dincolo, Departe, unde suntem cu adevărat intangibili, protejați, indestructibili și singuri, în sfârșit singuri și lipsiți de obligația de a respira.

Aveam o pată roșie pe albul ochiului azi, am mai multe semne de întrebare pe care organismul meu mi le pune iar și iar, cerându-mi să îl îngrijesc, ocrotesc, să-l ascult, să caut mai departe, iar și iar, deși știu dinainte finalul. Dureri ușoare îmi amintesc că sunt născută din nimic și că voi redeveni nimic. În strădania mea de a lăsa ceva în urmă, comit greșeli din ce în ce mai abominabile, fapte  din ce în ce mai absurde, mă închid în cămara întunecoasă a minții mele și concep planuri absurde de salvare a umaniții.

În același timp, lumea își vede nestingherită de propriile drame, de noi drame, oamenii se agită, se supără, liniștea e doar o închipuire, suntem vânători de iluzii, rugători fără speranță, greșim greșeală după greșeală, disperăm, plângem, ne torturăm reciproc, ne rugăm de cei care ne-au condamnat din start la moarte să ne ierte, să fie blând cu noi, îi promitem că vom fi cuminți, buni, că nu ne vom răzvrăti, că vom fi blânzi, doar-doar ne va ierta pentru totdeauna. Măcar dincolo să nu ne chinuie, așa sperăm cu toții, și am face orice să fim iertați de toată lumea, iubiți măcar puțin. Însă nu ne asumăm nimic cu seriozitate, așa că la final spunem, fără să fi iertat nimic cu adevărat, Dumnezeu să-l ierte.

Ți se vor închide toate ușile într-o zi, Omule, oricine ai fi. Însă ce e mai trist e că te-ai născut printre uși deja închise, înțepenite, și că te-ai frânt încercând să le deschizi. Adevărul este că poți deschide o singură ușă în viață, și aceea e ușa Ta, Omule, ușa către inima ta, ușa către sufletul tău, porțile Tale, pe care de mult ai ales să le închizi în fața tuturor. Adevărul este însă că o meritau, cu toții.

usi inchise

Un răspuns la „Greșeala”

  1. Amalia

    „Să greșești este omenește” ar trebui să știe oamenii cât mai devreme în viață. Și ar trebui să mai știe că nu este necesar să se umilească pentru iertarea „păcatelor” care, de fapt, nici nu sunt păcate dacă ei nu le consideră astfel.
    Din păcate, unii învățăm prea târziu asta și nu facem decât să ne distrugem singuri viața.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *