Șoarecele în labirintul său

De un lucru era sigur: că era doar un șoarece de laborator mic și negru. De al doilea însă, abia devenise conștient. Era un șoarece mic și negru care trăia într-un labirint despre care se spunea că ar avea o ieșire. Sau chiar mai multe. De ani de zile, șoarecele mic și negru căuta ieșirea fără succes.

Slăbise în ultimul hal, botul i se albise de bătrânețe, articulațiile îi scârțâiau, dar șoarecele continua să caute ieșirea din  labirint. Deasupra lumii labirintice se afla un perete de sticlă, iar dincolo se vedeau fețe imense, cu ochi cât el de mari. Zgomote puternice pătrundeau în labirintul de sticlă al șoarecelui, făcându-l să tresară din ce în ce mai des.

O să vezi ce o să pățești la următoarea intersecție. O să vezi ce o să-ți facă șoarecele cu care te vei întâlni pe drumul din stânga. O să-ți apună timpul, vei vedea. Nu, nici de data asta nu ai găsit ce credeai. Ah, șoarece de laborator, iar te-ai înșelat. Cam așa vorbeau vocile de dincolo de peretele de sticlă, iar bietul șoarece, căruia îi fuseseră luați puii și rămăsese singur în labirintul său, singur cu străini uneori simpatici, alteori înfricoșători, umbla numai piele și os prin labirintul său, iar noaptea avea coșmaruri. Abia mai mânca ce găsea pe traseul infinit de lung și de greu. Își privea lăbuțele scheletice și îngurgita fără împotrivire medicamentele puse de oameni, medicamente contra anxietății și depresiei la rozătoarele închise. I-ar fi putut da drumul, l-ar fi putut lăsa liber, ca pe ceilalți șoareci normali, dar nu vroiau. Găseau zilnic noi provocări pentru el, pentru bătrânul șoarece de laborator, care alerga zilnic de colo-colo, în căutarea ieșirii din labirint.

Nu mai înțeleg nimic de mult, gândea șoricelul. De când sunt pui am parte de asemenea tratamente ne-șoricărești. Pisică am văzut doar în poze. Șoriceii mi-au fost luați, iar hrana e din ce în ce mai greu de găsit. Vorbele lor mă sperie și am făcut mii de petiții să-mi dea drumul din cauză că am o vârstă venerabilă pentru un șoarece de laborator. Însă a doua zi e la fel precum precedenta, și tot așa, până când, nu știu. Am obosit, sunt bătrân, dar cazna asta nu mai ia sfârșit. Naibii. Odată.

Când adormea, șoricelul își simțea mușchii contractându-se involuntar. Își visa vechii dușmani. Îl obsedau șoriceii care porniseră odată cu el, dar care reușiseră să se elibereze mult mai repede decât el. Din primul pluton de șoricei, rămăsese singurul, cel mai bătrân, cel mai decrepit, cel mai slab, cel mai urât. Și cu toate acestea, provocările nu se mai terminau, frica lui se amplifica, iar șansele de a mai duce vreodată o viață normală deveniseră nule. La fel ca și încrederea că tot experimentul acesta ar fi avut un scop nobil, sau că va ieși de aici întreg la minte. Pur și simplu, nimic nu mai avea sens, nimic nu rămânea în picioare, decât cazna și nefericirea zilnice.

Șoricelul începu să renunțe încet încet la a mai căuta ieșirea din labirint. Pur și simplu se plimba printre obstacole, ocolea probele și dormea zile întregi, de parcă ar fi murit deja. Așa se simțea, mort pe dinăuntru și aproape mort de tot. Oricum, bătrân, foarte, foarte bătrân. Atât de bătrân, că nu mai vroia nimic de la nimeni. Nici măcar blestemata de ieșire nu-l mai interesa. Dacă atâta îi ducea capul pe oameni, monștri aceia ce îl priveau cu ochi imenși de dincolo de pereții de sticlă, și care mereu îl speriau cu vorbele lor, atunci fie ca ei. O să-i curețe cușca de materii fecale și alte mizerii până s-or sătura. Sau nu s-or sătura, așa că va muri închis în labirint, cu tot cu visele lui de a trăi o viață de șoricel bătrân, înconjurat de nepoței.

Obosit de tristețea propriilor gânduri, cu aripile viselor frânte și ciuntite, șoricelul se culcă la loc. La urma urmelor, poate singura ieșire din labirint era să uite de el, visând, dormind, plictisindu-se de moarte în propria-i minte secătuită.

Șoricelul adormi profund. La ce bun să-și mai bată capul cu orice, dacă oricum, nu înțelegea niciodată ce se întâmpla în jurul lui? Câteva lacrimi îi curseră pe mustăți, dar erau lacrimi mici, obosite, bătrâne…

2 răspunsuri la „Șoarecele în labirintul său”

Lasă un răspuns