Liniște; nu mai gândesc
Un arbore se încolăcește în jurul negândurilor mele, sufocând inexistența lor. Departe, din cetate, privesc peisajul anterior descris și nu simt nevoia să mă salvez. Inima îmi spune să le abandonez, chiar dacă au fost sânge din sângele meu, ieșite din neuronii mei, dar cine-s eu, la urma urmei, să mă port de parcă aș exista cu adevărat?
Vreau doar pace, o spun și o cred de mult timp. Ce rost mai bun aș avea în afară de a trăi împăciuitor, pașnic și bun? Mi-am aparținut atât de mult timp, mi-au aparținut și oamenii pe care-i doream veșnic alături de mine, am iubit obiectele și m-am îndrăgostit pasional de oameni, iar când i-am pierdut m-am pierdut. Păi, ce fel de om sunt, dacă nu mă pierd în absolut?
Între mine și nimic stă o amintire, încăpățânată să-mi reamintească precum că, a fost odată ca niciodată, am fost Eu, am trăit, am iubit și am gândit. Degeaba mă dau atemporală în fața Eu-ului meu ciopârțit, sunt mai degrabă precum Napoleon, cel care acum sute de ani a cucerit o lume, iar acum ne privește, grăsuț, urâțel și inofensiv, dintr-un portret mic, ascuns în paginile manualului de istorie.
Aud zilnic câte un îndemn la acțiune, dar gîndurile mele îmi spun că ceea ce aud nu e adevărat. Că o semnificație ascunsă stă în spatele tuturor lucrurilor care se prefac că se întâmplă în jurul meu. Și atunci nu mai acționez și prefer să contemplez nimicul gândurilor mele. Nici în ele, în gânduri, cică nu trebuie să am încredere. Dar este acesta gândul meu sau ideea altcuiva? O singură înfăptuire de-aș realiza, aș rupe ceața asta dintre mine și mine-cea-care-trăiește-în-lume. Ceva însă nu mă lasă să mai înfăptuiesc, îmi spune să stau, să aștept, să observ, să tac, să nu gândesc. Oare sunt eu cea care a ales așa sau nici n-am existat vreodată și mi s-a părut că respir, că iubesc și că gândesc?
Departe de a fi balsam, amintirile mă dezgustă și se încăpățânează să-mi bântuie lumea de afară. Între ce văd azi și ce s-a întâmplat acum 20 de ani este o singură punte: Eu și amintirile mele. Ele au viața lor, amintirile, iar eu mă dau la o parte, ca un susținător credincios și loial. Cineva trebuie să le facă loc și lor, amintirilor. Iar acel cineva nu sunt eu, pentru că eu doar am existat și m-am oprit, nu știu unde, la un moment dat.
Textul este scris pentru Jocul Cuvintelor. Folosind cele 12 cuvinte bolduite, scrie un text și participă la joc. După ce publici textul, înscrie link-ul pe blogul Cârtim: Jocul Cuvintelor (112).
Cred ca singura infaptuire la care avem cea mai mare sansa este sa traim, nu sa existam; sunt plantele, animalele etc. sa existe – noi, oamenii, suntem mai mult decat existenta. 🙂
Negandirea, in sensul „tacerea gandurilor”, este ceva ce nu oricine poate realiza; din tacerea gandurilor se nasc forte puternice pe care nici nu ne inchipuim ca le avem.
Weekend placut iti doresc.
P.S. Textele tale imi dau, fara exceptie, impulsul de a medita. 🙂 Sunt faine, desi se degaja din cuvinte o anumita tristete.
eu incerc sa nu subapreciez ceea ce nu voi fi niciodata in mod constient. consider ca plantele si animalele imi sunt superioare pt ca sunt altfel decat mine. si am fost mereu contemplativa si trista mai ales cu trecerea anilor.