Secretul

Se știa că bătrâna ascundea bani, căci nu făcea niciun secret din asta. Nimeni nu înțelegea cum reușea, căci avea o pensie modestă, copiii nu-i trimiteau bani, trăia singură și nu avea alte surse de venit. Mică și uscățivă, bătrâna trăia probabil cu amintirile vremurilor mai bune, când casa îi era plină și alimentele erau pe săturate.

Când se plimba prin sat, femeia mergea greoi, în bastonul pe care-l folosise și regretatul ei soț, care fusese învățător. Din acest motiv o cunoșteau toți sătenii, care o știau pe soția învățătorului, o femeie micuță și harnică în tinerețe, care îi primea pe elevii soțului ei cu fel de fel de dulciuri de casă când venea vremea colindului. O știau oamenii buni, dar o știau și oamenii răi, a căror minte stătea la comoara secretă a bătrânei, la banii pe care-i ascunsese cine știe pe unde. Oare câți bănuți adunase bătrânica în toți acești ani? Dacă strângea din tinerețe, ar fi trebuit să adune o mică avere până acum.

Într-o noapte s-au hotărât să dea lovitura. Unul dintre tinerii fără căpătâi ai satului, un vlajgan mare, fără serviciu, îi reparase ușa de la intrare. Văzuse un cufăr în dormitorul bătrânei. Cu siguranță acolo erau banii la care jinduiau toți cheflii din sat. Era timpul ca tinerii să se distreze puțin pe seama celor săraci, părăsiți, slabi și singuri. Chiar Dumnezeu spunea că celui ce nu are, i se va lua și ceea ce are.

Când femeia auzi pe cineva umblând la cufăr, crezu că e fantoma soțului ei, care o vizita tare des în ultima vreme. Ce-i mă, Ghiță, iar ai venit să mă iei cu tine?, mormăi ea cufundată în somnul adânc al nopții. Pleacă mă Ghiță, că nu are cine să dea de mâncare la câine dacă plec și eu.

Tinerii, în număr de trei, scotoceau prin cufăr după bani, dar nu găsiră decât haine vechi tradiționale, poze și câteva obiecte inutile. Le îndesară în saci de rafie. Băi, eu nu plec de aici fără bani, șopti unul dintre ei și începu să o zguduie pe bătrâna care începuse să sforăie. Babo, zi-i unde-s banii, că altfel nu știu ce-ți fac!, țipă bărbatul și începu să zguduie patul cu brațele sale puternice, formate prin bătăi cu ceilalți zurbagii din sat.

Când de sub pat se auzi un mârâit, ceilalți doi bărbați se retraseră și ieșiră pe ușa din spate. Auziseră că baba ar fi avut un câine rău de tot care o păzea strașnic, dar alții spuneau că nu văzuseră niciun câine în afară de Tomiță, un cățel bătrân care stătea în lanț cât era ziua de lungă. Iar mârâitul acela nu era al lui Tomiță.

În urma lor, cineva strigă după ajutor, iar urletele umane se amestecau cu mârâiturile unui câine. Și spre surprinderea hoțomanilor, strigătele aparțineau prietenului lor, nu bătrânei pe care o jefuiseră adineaori. Când bărbatul ieși fugind din casa babei, cu toții văzură silueta unui câine imens, solid, cu picioare lungi și musculoase, care se proptise în pragul ușii. Tocmai se pregăteau să plece cu câteva ii din anii 50, când bestia începu să latre, apoi țâșni către ei în bezna nopții.

2 răspunsuri la „Secretul”

  1. Poteci de dor

    Am citit cu sufletul la gură! Tare bine e că s-a terminat aşa.
    Mi-am amintit de o bătrână din satul bunicilor. Mergea aplecată de spate, i se lumina faţa când o salutam şi mie îmi părea bunătatea întruchipată. Era singură, săraca. Prin sat se spunea că e vârcolac, jurau unii că au văzut-o noaptea prin cimitir, că are un câine negru care nu apare decât noaptea şi tot felul de întâmplări din astea cu vaci lăsate fără lapte şi cu ea văzută prin grajduri, şi mie mi se părea o prostie asta. Crescând, m-am gândit că e şi asta un fel de apărare, că dacă sunt oameni care ar putea avea gânduri ca tinerii din povestea ta, măcar de frica asta să ştie.

Lasă un răspuns