Ce-mi dorești tu mie, dulce Românie?
Se întreba colegul de blogosferă Adrian Port ce ne facem acum, că Dragnea a primit închisoare cu executare. La ce ne mai gândim, pe cine mai urâm, acum că PSD-istul Dragnea își va petrece 3 ani jumătate după bariere, ascuns de libertate și prieteni. Să fi ajuns subiectele de ură ale românilor la finalitate? N-aș prea crede asta.
Dacă mai țineți minte nume precum Ceaușescu, Udrea, Becali, Năstase și probabil mulți alții, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți mie, ați observa un pattern. Sunt oameni care au fost sus, la putere, și au sfârșit uciși de popor sau pedepsiți penal cu închisoare. De fiecare dată, motivul a fost furtul din avutul public. Pe noi, românii, mereu ne fură cineva, ba proprii politicieni, ba vecinul, ba puterile străine care ne cumpără pământul și țara. Așa că acum vreo 30 de ani am ucis de Crăciun pe președintele țării. Apoi, îmblânziți de haosul permis, am recurs la manifestări publice violente cu constanță, la certuri online, la scandaluri televizate și în presa scrisă care ne mai potolesc foamea de sânge. Iubitorii de animale se ceartă cu torționarii de blănoase, partidele politice între ele, ecologiștii cu tăietorii de lemne, amatorii de pescuit cu legiutorii, și tot așa. Nu pare că se va ajunge vreodată la un consens.
România este un colaj de fapte eroice și acte de cruzime criminală. Într-o zi mor oameni tineri în accidente rutiere care puteau fi prevenite dacă tineretul nu ar apăsa pedala de accelerație atât de adânc, la o lună după ce și-a luat permisul de conducere. Mai pe seară citim o recenzie de carte, pentru că ne pretindem și vrem să fim și poate chiar suntem oameni culți. A doua zi citim alte știri despre femei ucise în bătaie de iubiți, ne înfoiem pe Facebook și comentăm știrea aprins, scriind criminalule, nenorocitule, plângând soarta victimei, iar seara punem capul pe pernă și visăm la cosmos. Apelăm la ghicitoare să ne spună ce va fi în viitor, pe medic, profesor sau politician îl vânăm pentru orice afirmație nelalocul ei din trecut, și numim asta…viață.
Britanicii l-au avut pe Oscar Wilde, pe care îl cinstesc deși era homosexual. La noi a murit Răvan Ciobanu și nu ne e milă de nenorocitul ăla de poponar. Fiecare politician român este criticat, urmărit, urât, batjocorit, așa că oamenii sensibili și inteligenți, care știu ce-i așteaptă, stau pe banca de rezerve și preferă joburi mici și anonimitatea. Respectarea regulilor de gramatică a limbii române sau măcar respectul pentru școală sunt vise, pentru că avem dreptul să scriem cum vrem, să exprimăm orice idee, oricât ar fi de aberantă, și să o susținem până în pânzele albe. Inițiativele legislative sunt făcute să fie dezbătute și batjocorite, nu respectate.
Pentru exprimarea acestor idei subversive, mă simt deja vinovată. Poate locul meu este pe o insulă pustie, fără acces la niciun mijloc de comunicare, ca să nu mai exprim atâtea idei critice. Poate mi-ar face bine un asemenea stil de viață, sau poate aș uita că am trăit în societate. Dar ce mi-ar plăcea cu adevărat ar fi: să se respecte regulile și autoritățile, să se scrie corect în limba română, să se facă controale psihologice și psihiatrice mai des, să fie eliminat abuzul în relațiile interumane. Duritatea în vorbire, dorința de a ieși din uniformitate, de a fi perceput ca o persoană excepțională, duc la efecte perverse nedorite. Tendința de a-ți marca locul de muncă, de a-l personaliza cu obiecte personale, cu prieteni, cu dreptul de a-ți elimina colegul doar pentru că nu-ți este rudă, aceștia sunt adevărații dușmani ai unei societăți meritocratice. Din păcate, politicienii doar exprimă ceea ce este sădit adânc în sufletele noastre românești, înrăite de Revoluția din 1989 și de actul criminal la care am fost părtași cu toții.
Și totuși, e loc de iertare, e loc de mai bine, trebuie, trebuie să credem în continuare în bine.
Participă și tu la Jocul Cuvintelor (215).