Văd stele verzi
Când viața îmi mai dă câte un bobârnac, gândurile mi se amestecă laolaltă cu cuvintele. Ce am vorbit devine ce n-am spus sau am spus prea târziu și mă pierd printre silabe, stări sufletești și alte nimicuri, orice, numai să nu mai fac fapte. Eu, odinioară adepta faptelor, acțiunii simple, concrete. Nu am nici acum un plan de viață, ceea ce este caracteristic mie, iar zilele se dau de-a dura pe un covor roșu și parcă nu duc nicăieri.
Măcar am în ochii cui privi fără teamă, ba chiar cu admirație și gratitudine. Și așa cuvintele și faptele oamenilor mi se par coduri scrise într-o limbă necunoscută mie. Prefer să mă uit în ochii lui negri ca două mărgeluțe și în ochii ei verzi, fascinant de transparenți. Ah, eu și stările mele am încercat mereu să fim oameni de acțiune, dar ne cotropesc gândurile, emoțiile și ne țin prizoniere într-o lume iluzorie. Ce să facem ca să scăpăm din această cușcă?
Adevărul este că am multă treabă, zilnic, pe care o subevaluez. Mi-am dat seama cât de mult muncesc în momentul în care mi-am montat tipsuri pe unghii. Frumoase, pe negru cu violet, și parcă era și un fluture desenat pe undeva. Însă nu au avut viață lungă pentru că mâinile îmi sunt permanent în mișcare, făcând acțiuni mici, dar cu efect de durată și foarte importante așa cum sunt. Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am mai folosi mâinile pentru a ne hrăni, a bea apă, a ne strânge gunoiul, a ne mângâia durerile? Nimic. Totul ar deveni un haos creț, un pachet ce își varsă conținutul în toate direcțiile, un covor pe care nu-l curăță nimeni dar toți vor să meargă pe el, o lupa prin care nu vezi nimic, decât propriile defecte mărite la maxim.
Așa că renunț la frumoasele tipsuri și mă mulțumesc cu manichiura mea simplă, de băbuță plicticoasă. Cu un pahar de suc lângă mine, privesc cerul nopții. Luminițele stelare se amestecă cu negrul corb al cerului de noapte. Niște vapori acoperă luna și stelele din când în când. Chiar nimic nu contează în viață? Suntem atât de trecători? Atât de mici? Sau ar trebui doar să acceptăm măcar din când în când că am greșit și să ne schimbăm gândurile?
Însă nu am prea mult timp să filosofez și să admir nimicnicia vieții. Cățelul vrea mâncare, pisica vrea la plimbare, eu am deja câteva necazuri pe care trebuie să le rezolv. Și e abia dimineață, oră la care altă dată îmi dormeam somnul copilăriei. Trebuie să renunț la multe idei fixe doar pentru a putea supraviețui, mental vorbind. Însă mi-e teamă că suferința și vârsta mă copleșesc, nelăsând nimic din fetița cu dor de viață care am fost odată. O să-mi iau un telescop într-o zi și voi privi stelele față în față.