Sărăcie, nebunie și datorii, îmbălsămate cu lipsă de talent

Nu știu ce înseamnă povara unei pensii insuficiente, și nici nu aș fi capabilă să scriu despre asta atât de frumos ca în articolul Vienelei. Știu însă ce înseamnă să nu ajungi deloc la pensie, să ai o pensie de handicap de care depinde viața ta, să lucrezi și să fii umilit, atacat, întristat de oribila relaționare dintre orgoliile umane. Știu ce înseamnă să te îndatorezi și să nu poți plăti datoriile, să ai nevoie de un credit bancar și să nu îl primești, să te angajezi și să ți se spună sau ți se sugereze să pleci. Să pleci și să pleci din nou. Chiar și când nu mai vrei, nu mai poți și ești sătul de plecări. Mai exact, exact atunci când nu mai poți, nu mai vrei și ești sătul de plecări.

Știu ce înseamnă să nu-ți vezi copiii, nepoții, să fii respins, șantajat, condiționat, să alergi hăituit de colo colo simțind că orice faci este greșit și că orice ai face, cineva îți pândește greșelile. Abia așteaptă să greșești. Abia așteaptă să te facă să te simți inutil, urât, prost, nebun, rău. Știu ce înseamnă să muncești cu oameni care te subjugă personal doar pentru că ai privilegiul de a le respira aerul și de a lua un salariu la timp. Știu ce înseamnă puterea nemărginită, letală, a banilor.

Știu ce înseamnă să nu mai ai, să nu mai poți, dar să ți se ceară mai mult, din ce în ce mai mult. Să primești un dar sau un ajutor și să te gândești ce va trebui să returnezi pentru a nu muri de foame într-o zi. Uneori, cred că omenirea a devenit doar o imensă mașină de calcul a banilor, că orice valoare, orice sentiment, orice credință este transpusă într-o valoare financiară. Că suntem blazați, că nu mai punem valoare pe frumusețea unui fluture, că pentru cireșe am ajuns să plătim prea mult pentru a ne mai bucura de gustul lor.

Mi-aș dori să plec într-o călătorie, dar să fie o aventură frumoasă. Nu mă văd într-o trăsură, fluturând un evantai, îmbrăcată în mătase, precum o fată de nobil, ci luându-mi câmpii aiurea doar pentru a mă elibera de cuvintele altora. Unde, unde este acel nenorocit de portal către liniștea sufletească? Ce migdală amară, otrăvită am mâncat, de mi-am pierdut tinerețea și încrederea în oameni?

Un singur nume îmi vine în minte, un nume de femeie cu nume de petale negre, care s-au împrăștiat peste tot în lume și au otrăvit tot ce iubeam. Urâtă e lipsa de iubire, urât e omul ce urăște, urâte sunt respingerea, tristețea, închiderea, nesimțirea, indiferența, răutatea, atâtea cuvinte ce rezonează cu un singur nume. O parolă. Șase litere. Sau opt, depinde de pactul făcut cu Satana.

Trecând la subiecte mundane, iacă un film-reportaj românesc despre crimă organizată, corupție și corporații în industria cimentului și a gunoiului. Remarcabil reportaj! A fost prezentat la festivalul Pelicam de la Tulcea și dezvăluie cât de nesigur trăim, cât de multe nu știm despre apa pe care o bem, despre gunoiul pe care îl producem, despre banii care învârt destine. Și totul a pornit de la un om care trăia lângă o fabrică de ciment și căruia îi era teamă să ofere apa de ploaie animalelor sale. Da, se întâmplă în România…aici…sub nasul nostru…în țara copilăriei noastre…printre noi, cu acceptul nostru.

 

 

3 răspunsuri la „Sărăcie, nebunie și datorii, îmbălsămate cu lipsă de talent”

  1. Diana

    O trista poveste adevarata, conturata pe „tema” Jocului celor 12 cuvinte.
    Ceea ce se intampla – nu doar cu fabricile de ciment si gunoiul – e teribil (la nivel international, din pacate), dar in Ro se discuta, se fac reportaje, se dau amenzi si… ramane cum au stabilit: banii sunt pe primul loc.
    Felicitari pentru articol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *