Hei, copile, pe unde-ti sunt parintii?

Am fost copii, unii mai suntem, altii am fost abandonati prematur de parinti cu diverse probleme sau de problemele dintre parinti. Chiar impreuna traind, am crescut singuri, insingurati, urmandu-ne vocea interioara, chemarea strabunilor pe care nu i-am cunoscut vreodata, destinul propriu neclar, chinuindu-se sa ia trup printre vietile deja formate, imbatranite. Am privit mai mult pe geam decat in propria casa, crezand ca parintii vor fi mereu acolo, in spatele nostru, la cheremul nostru, rusinati de iubirea lor, mai adanca decat orice pe lumea asta.

Probabila moarte a parut o gluma proasta ce merita doar o alta gluma, mai proasta decat prima. Un cantec trist, precum Sa-mi canti cobzar de Stefan Iordache, un cantec care se termina insa si lasa loc urmatoarei melodii. Dar moartea, moartea unui parinte nu se termina niciodata, ramane acolo definitiv, ca un sigiliu, trista, neputincioasa, rapind calitatea de copil pentru tot restul vietii. Chiar se infiltreaza in faramele noastre de viata, la nasterea nepotului pe care nu il va vedea niciodata, la moartea partenerului atat de iubit odata, in fiecare luna iulie in care cineva, oricine, isi aminteste de parintele murit.

Mi-e si rusine sa mai spun cuiva ca sunt doar un adult orfan ratacit printre straini, caci au trecut deja atatia ani. Suferintele s-au invechit, penibile, nu mai dor, e doar amintirea unor treceri in nefiinta. Incet, in soapta, gandul imi spune ca uite, e de varsta mea si ii are alaturi. Uite, inca o suna pe mama. Oare cum ar fi fost daca ar fi trait?

E asa multa frumusete in durerea asta, incat nu, nu o pot accepta asa, calma si linistita. Incep sa simt ca ar trebui sa tac, sa nu mai vorbesc de ei niciodata, nimanui, sa-i las in pace, ca si cum as privi pe fereastra din dormitor, iar ei ar fi in sufragerie, ca intotdeauna. Ca si cum nu am plecat niciodata de acolo, si nici ei. La urma urmelor, ei acolo au trait, nu la nenorocitele lor de înmormântări.

Iertati-ma, dragilor, ca pot doar sa va pomenesc…