Ziua in care nu te-am mai iubit
Sa fi fost ziua in care ai ridicat tonul prima data si m-a durut? Sau ziua in care ai cautat murdaria de dupa aragaz, desi gafaiam de oboseala? Sau poate zilele nervoase, rele, hidoase, in care tot ce vroiam era sa se faca intunericul cat mai negru si sa ma inghita cu totul, iremediabil si definitiv? Poate nu. Poate din ziua in care m-ai pedepsit pentru ceea ce nu puteam fi, de parca as fi fost altcineva, cineva cu puteri miraculoase care refuza sa faca un ultim miracol.
S-au adaugat criticile nesfarsite. Noptile nedormite. Plansetele din ce in ce mai seci. Obiectele care ma sufocau. Carai obiecte la infinit si toate sfarseau prin a impodobi vietile altora, ca pedeapsa ca le-am atins. Ma vroiai fara mine insami, fara trecut, lipita intr-o poza veche. Imi sfasiai credintele, emotiile, obiectele dragi, indepartai oamenii din jurul meu si ii inraiai, sufeream si plangeam degeaba, urletele tale sunau tot mai sinistru.
Pana intr-o zi, cand nu am mai vrut sa te vad, sa te aud sau sa stiu ca existi. Atat de drag odata, te-am urat cu pasiune iar apoi am vazut in tine vocea Raului. A celui care mi-a vandut cainele fara voia mea. A celui care a ucis pestisori nevinovati, ingrijiti cu drag luni in sir. A celui care lua ce era al meu si ducea departe, printre straini. A celui care are multe de fatada si inima de hot. A celui care m-a lovit, tradat, pandit, presat pana nu a mai ramas nimic din mine decat un plans in pustiu, care nu mai doreste nicio iesire. A celui din cauza caruia si acum tresar cand sunt surprinsa.
Te-am urmarit ca un caine credincios oriunde ai fi mers, orice comanda mi-ai fi dat. M-am agitat incercand sa par mai interesanta decat ma simteam. M-am temut de tine si de gandurile tale. Si uite asa, intr-o zi nu te-am mai iubit, exact ceea ce iti doreai. M-am simtit atat de pustie, incat am aruncat in golul dinauntru orice, la nimereala, in graba, inca sub amintirea trecutului. Esti undeva, existi, iar eu nu am existat niciodata, ca un sac de box parasit dupa zeci de mii de lovituri brutale. Exist abia acum, in absenta ta, cand sunt, in sfarsit, libera sa-mi amintesc cine eram, cine sunt, cine as fi vrut sa devin.
Din ziua in care nu te-am mai iubit, nu am mai iubit in felul meu adorator, total, pasional, sincer. Am vazut cum este apreciata o asemenea iubire. Am invatat sa ma joc in loc sa traiesc. Sa urasc in loc sa iubesc. Sa fiu cu mine, nu cu tine, care nu ai existat vreodata. Apreciez tot ce mi-ai trimis, rele si bune, si te rog doar atat: dispari, dispari si lasa-ma in pustiul meu, unde acum arde soarele.
Nu știu cum să comentez. Am doar un sfat nesolicitat: iubește-te pe tine.
Fara intentie, mi se intampla sa iubesc si alte persoane, dar am nevoie si eu de spatiu si limite sanatoase
Greu cand trebuie sa inveti cum sa nu mai iubesti…
Iar chestia cu vandutul cainelui este epica!