In modul „Invisible”

Cand eram pustoaica, am intalnit pe rafturile unei biblioteci o carte pe nume „Omul fara Insusiri”, scrisa de Robert Musil, pe care nu am citit-o nici pana azi. Insa titlul rezuma exact felul in care ma simt si cine as vrea sa fiu cu adevarat.

Dincolo de ambitiile lumesti, precum vreau permis, un job, o familie sau nu stiu ce produs, sta o fiinta ciudata, obscura, care a citit „Omul din Subterana” si s-a identificat cu acela. Uneori jucam joculetele acelea prostesti de copii, care te intreaba ce super-putere ai vrea sa ai, iar alegerea mea intima, taciturna, era sa fiu…invizibila.

Nu e timiditate, nu e frica de oameni sau de viata, e doar o dorinta imensa de liniste, de a ocoli valurile feroce ale vietii, care ne trece prin toate starile sufletesti posibile, multe insuportabile. Ma vad trecand printre oameni, printre cladiri, printre masini, intrand si iesind, nefacand altceva decat sa observ, sa respir si sa trec mai departe. Ca si cum as trai in neant, in viata fiind.

Dorinta de a nu fi observata este mereu acolo, chiar si cand merg, vorbesc, rad sau plang, fac gesturi iesite din comun, etc. Pe toate le fac pentru ca am fost provocata de viata, de oameni, in ciuda vointei mele. Toate izbucnirile se datoreaza faptului ca am devenit, la un moment dat, prea vizibila pentru gustul meu. Ah, daca nu m-ai observat cand stateam si nu faceam nimic interesant in acceptiunea ta, te rog, scuteste-ma de atentie daca fac ceva ce iti pare interesant, pentru ca nimic din ceea ce fac nu ma reprezinta. Poate doar respiratia si actul de a ma hrani sau adaposti de urgiile vremii, tactici pe care le adopt din simplu instinct de supravietuire.

Chiar si simplul gest de a intalni privirile unora pe strada, sau intrebarile sfioase sau mai putin sfioase nu trezesc in mine decat dorinta de a nu mai face nimic. Am facut, toate sunt in zadar. Per ansamblu, viata ramane aceeasi: soarele rasare, oamenii se chinuie sa supravietuiasca, altii traiesc pe picior mare si altii se chinuie, Dumnezeu stie cat, plantele si animalele sufera din pricina noastra, apoi urmeaza noaptea, apoi o noua zi. Iar eu, cine sunt eu in toata ecuatia asta?

Cine sunt eu pentru eschimosul de la Polul Nord, pentru o femeie africana din Kenya sau pentru un chinez din piata de fructe? Sunt nimeni, si totusi lumea merge inainte fara sa stie omenirea de existenta mea. Si atunci, omule, tu, cel care ma vezi trecand, ma vezi vorbind, de ce ai impresia ca presandu-ma la infinit vei obtine din ce in ce mai mult?

Puterile mele si gandurile imi sunt finite, cu puteri limitate si doritoare sa isi urmeze cursul natural. Pe masura ce imbatranesc, primesc din ce in ce mai putin sprijin din interior, iar cei din exterior devin din ce in ce mai sensibili la ce ar putea castiga daca m-ar dobori definitiv, pe veci. Omule, fa-te ca nu ma vezi, ca nu ma auzi, ca nu ma stii, oricine ai fi. Oricum, vom ramane straini pe veci unii de ceilalti.

Omul invizibil este fericit. Fericirea nu e zambet, rasete, victorie. Fericirea e atunci cand esti lasat sa fii tu insuti, e o stare neutra a sinelui. Uneori, cand merg pe strada, imi inchipui ca nu ma vede nimeni, ca sunt un actor real intr-un film, doar in trecere, imi trag sapca pe ochi si imi continui drumul, care nu se intersecteaza cu niciun alt drum. Pentru ca si drumul meu iti e invizibil omule.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *