Am lipsit atat de mult….

Am lipsit atat de mult, incat nu mai stiam nici sa intru pe blog, sau parolele la site-urile odata atat de frecventate, am lipsit atat de mult ca s-a asternut praf pe tastatura, dubii peste ganduri, surse diverse de informatii noi, s-au adunat prietenii pe Facebook in ritm exponential, mi-am tradus singura o carticica noua si veche in acelasi timp, am lipsit atat de mult ca nu mai stiam cum sa ma intorc.

Am redeschis laptopul si iata-ma-s inapoi, cu multe trairi si fapte in spate, care valoreaza tot acelasi fix pix ca toate vorbele si faptele din trecut. Am spus multe, am auzit multe si m-am abtinut de la multe. Nu am mai plans de ceva timp, oare sa ma astepte o noua cascada de bocete la coltul strazii? Am gasit insa timp pentru activitati de care nu ma credeam in stare, si nu trebuie sa va ganditi la cine stie ce chestii extraordinare, doar banalitati pe care altii le faceau de mult, in timp ce eu ma inchideam in propriile reguli, departe de lume, departe de viata, intr-o ceata densa din care nu mai intelegeam nimic.

Am mai reusit sa citesc, sa gust noutati culinare, sa gatesc mancaruri simple, sa privesc oameni vechi si noi in ochi cu teama crescanda, sa-mi simt sufletul surpandu-se intr-un hau fara fund, sa ma doara raspunsuri perfecte, alunecoase, dureroase, caci eu cadeam pe ele, nu altii. Si inca mai cad. Am adunat carti de citit, multe carti de care doar am auzit, si carti de care nu auzisem niciodata, comori de necunoscut si de risc pentru mintea mea. M-am crezut prea batrana ca sa incerc si altceva, prea depasita sa citesc autori noi, carti noi, sa incerc orice. Si chiar sunt, batrana adica, anul acesta schimb iarasi prefixul, si de data aceasta am trecut si oficial de varsta tineretii.

E crud, zau, sa vezi oameni privindu-te altfel desi esti acelasi om, sa simti asteptari imense, teste mici si felurite, temeri multe, inspirate din fapte reale pe la Caracal sau adunate din experienta celor de la 112. Seara, sufletul gol se umple insa cu torsul pisicilor, care, minune, revin mereu, se inghesuie in mine, torc fericite sau cine stie, doar din obisnuinta. O blanita alb cu negru si o blanita roscata ma fac sa ma simt acasa intr-o lume din ce in ce mai grea pe suflet, care te arde cu raceala ei, care te inchide in anul in care ti-ai trait copilaria si tineretea dar te uita exact acum, cand vezi atat de bine ce se intampla in jur.

Sunt aici, am alte parole, umblu prin aceleasi locuri si va salut, dragii mei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *