Nu te părăsi, Omule
Când am făcut așa cum au spus ceilalți, am fost orb. Când am venit la chemarea celorlalți, m-am pierdut. Și atunci i-am părăsit pe toți, și pe mine de asemenea. Apoi i-am regăsit pe toți, și pe mine de asemenea. (Rumi, traducere proprie)
Trăim o viață simplă într-o lume interioară complicată. Ne sufocăm mintea cu întrebări neclare. Cum ar trebui să relaționez cu Popescu astfel încât să ne fie bine amândurora? Oare este mai bine să fiu sociabil, să vorbesc cu lumea, sau să fiu închis în sine, temător și precaut?
Rumi descrie în doar câteva rânduri această dilemă a omului, care trăiește cu impresia că poate alege. De fapt, între noi și lume nu există nicio barieră, așadar niciun mod de a trăi în afara ei, neutri la ce trăiește în jurul nostru. Este adevărat însă că nu putem trăi nici în comuniune completă cu lumea, cu ceilalți oameni, pentru că ne pierdem individualitatea și orbim pe interior. Așadar, nu scăpăm indiferent de calea pe care o alegem. Dacă mizăm doar pe ceilalți, devenim marionete fără putere. Dacă ne izolăm, ne pierdem însă propriul eu. Atâta timp cât suntem printre ceilalți, în lume, însă fără să ascultăm orbește ce ni se spune, existăm cu adevărat, știm cine suntem și cine sunt ceilalți.
Viața se trăiește ca o permanentă permutare de identități. Acum câteva zile erai un copil care-și valida existența prin întrebări nesfârșite adresate părinților, răsalaltăieri un adolescent în permanentă căutare a propriei sexualități, ieri ai trăit dorind să trăiești în pustiu, azi ai redefini întreaga ta existență, cu mintea omului matur.
Tocmai când crezi că ești capabil de adaptare indiferent de condițiile externe, limitele interioare spun: stop, și de la capăt. Prea multă partajare a Eu-lui, a gândurilor, simțirilor, energiei proprii către exterior, duce la supraîncărcare și abandon al lumii exterioare în favoarea sinelui. Interacționăm, ne întâlnim, construim împreună, dar fiecare pe cont propriu însă dependent de ceilalți mereu, de la prima la ultima suflare. Este un paradox, să trăim împreună ani de-a rândul și să murim separat, fără să ne amestecăm rădăcinile. Noi, oamenii, suntem paradoxali.
Nu te părăsi niciodată, Omule! Când ceilalți te vor doborî, vei găsi putere interioară să te ridici. Când ceilalți te vor uita, tu singur îți vei aminti de existența ta, pipăindu-te. Când ceilalți vor trăi mai departe, tu vei pleca în altă lume, într-un trup fără viață.
Această reflecție a fost inspirată de Jocul Cuvintelor (224).
Cred ca trebuie sa invatam sa traim in interdependenta, si atunci nu ne pierdem. 🙂
Da, e un echilibru pe care il exersam toata viata.
Până când nu ne cunoaștem, nu ne acceptăm și nu ne asumăm propriile alegeri și hotărâri, nu putem construi relații sănătoase cu cei din jur.
Cred că citatul din Rumi poate fi interpretat și astfel.
Da, si mai clar explicat. Eu am.simtit o tristete, o resemnare citind, si am incercat sa le exprim ca pe un conflict inevitabil intre om si exterior, ca o ingemanare conflictuala.
Mi-a intrat comentariul în spam?
Nu, in moderare.
A fost puțin deconcertant când l-am văzut dispărând în neant fără avertizare. ?
Ne mai dezechilibrăm uneori. Dar învățăm şi să găsim punctele de sprijin, viața ne învață şi asta.