Murise Femeia
Implinise deja 40 de ani si tot nu gasise iubirea. Asa cum inmormantase copilul din ea la 15 ani, langa locul de munca al tatalui ei, procedase la fel si mai tarziu in viata. 40, varsta tineretii duse, sperantelor ucise, feminitatii ridate. Era deja prea tarziu ca sa mai fie Femeie.
In hohote de plans, femeia intelese, in cele din urma, ca asa ii fusese dat. Sa fie parasita de tata, de iubit, de sot, sa treaca singura prin toate, indiferent de pret. Se inmormantase in fata cladirii unde locuia ultimul barbat care trecuse pe la ea asa, in trecere spre casa.
Ucide-mi sufletul, omoara femeia din mine, ucide-ma cu totul, soarta, caci nu mai am putere, rost sau suflet. Nu mai vreau sa vad pe nimeni si nimic, sa nu mai aud vorbe, sa nu mai trebuiasca sa duc crucea mea si crucea altora. Sa nu mai aud vorbe rele din trecut, vorbe ucigatoare, sa nu simt frangerile sufletului, ruperile mintii si dorinta de a muri. Sa ma duc lin in alta parte, acolo unde nu trebuie sa ma prefac, unde sunt perfecta fara niciun efort, acolo unde mamele nu mor, tatii nu ne lasa, acolo unde toti au noroc, acelasi noroc, aceeasi soarta, fara diferente, fara vorbe grele, fara fapte urate, fara abandon si rupere de suflet.
Du-ma in loc pustiu, in care sa ma simt acasa, dar ar fi trebuit sa fiu acolo de mult timp. Acum e prea tarziu. Toti anii acestia grei, sleiti, ca sloiuri de gheata infipte in inima, s-au dus si mi-au inmormantat barbatii odata atat de iubiti, cuvintele nepricepute, sperantele ascunse dupa vorbe dure, chipurile visate, noptile cu pacate singuratice, insingurate.
N-a fost sa fie pace, n-a fost sa fie iubire. Au fost 40 de ani de cumplit razboi pe fronturi de care nu credeam ca ar putea exista. 40 de ani de vorbe crude, care rasfira suflete in neant. Dezbina si cucereste, din care am trait doar dezbinarea, ura, infrangerea.
Sunt doar un trup de cetatean, muritor, fara identitate, fara vise, fara sperante. Ce mai astept? Copila din mine a murit, femeia s-a frant intr-o aterizare fortata pe inimi ostile, a ramas un trup singur, un suflet imprastiat si proceduri oribile, de stat sau private, de un sadism feroce, minciuni sufocante, sinistre. Oribila viata am avut, oribile suflete am cunoscut, ce mai astepti? M-am inmormantat pentru ca am murit deja de doua ori, ucisa brutal. Ce mai astepti? Oricum, e ca si cum nici nu am existat vreodata.