De-aș trăi în schitul din pădure

Cum ar fi oare să experimentez viața într-un schit, într-o pădure? În primul rând, aș prefera o pădure de brad, dintr-o zonă din aceea periculoasă, în care hoții de lemne au ucis pădurari doar pentru că își făceau treaba, aceea de a proteja pădurea de tăieri ilegale. Poate venirea unui pustnic misterios ar aduce un zâmbet și o speranță în rândurile familiilor îndurerate. Aș fi, bineînțeles, un călugăr-detectiv, ca personajul principal din În numele trandafirului, de Umberto Eco. Ca fapt divers, misiunea mea s-ar numi În numele pădurarilor și al pădurilor ucise.

Departe de a fi un artizan al dreptății, aș înșela cu aparența mea de pustnic religios temerile criminalilor. În palme aș ține o cameră video, nu o carte de rugăciuni, ascunse sub sutană aș ține arme periculoase, iar în suflet multă dorință de răzbunare. În timp, aș împrăștia zvonul că muma-pădurii umblă după hoții de lemne, deși cred că nicio credință nu stă în calea celor care ucid pentru lemne, pentru supraviețuire, ucid precum animalele sălbatice, adică uneori doar pentru distracție.

Pădurarii ar găsi un sprijin în mine, aș veghea pădurea ce-mi este casă împreună cu ei, precum un paznic de nădejde. Mi-e greu totuși să cred că oamenii care au ucis furau pentru ei înșiși, pentru nevoile lor, pentru a se încălzi. Mai degrabă, furau pentru a vinde, pentru a se îmbogăți, pentru bani. Un localnic s-ar fi întors în altă zi, poate mai propice furtului de lemne. Un localnic ar fi știut că pădurarul are familie și trei copii. Un localnic nu ar fi ucis un alt localnic.

Sau poate crimele sunt un mesaj ascuns însângerat pentru noi, ceilalți? O metodă sinistră de a manipula opinia publică, de a proteja pădurile de furturile ilegale, dar nu și de tăierile legale care rad pădurile de pe fața pământului? Într-un veșmânt alb, aș colinda pădurile noaptea, repetat, precum o stafie. Aș respira aerul atât de curat doar pentru plăcerea mea. În ritmul în care se taie copacii, am putea rămâne fără păduri. Atât de feroce au devenit oamenii, încât să prefere să ucidă decât să amâne un furt? Atât de mare să fie sărăcia sau lăcomia încât o viață de om să nu mai conteze?

Îmi amintesc că am văzut un film documentar despre cei care vânează elefanți în Africa. Vânătorii erau deseori uciși de polițiștii locali, dar la rândul lor îi ucideau când erau prinși asupra faptului. Spre deosebire de pădurarii români, polițiștii africani erau mereu superiori numeric ucigașilor de elefanți. Crimele s-au repetat de mai multe ori, până când președintele a luat măsura drastică de a arde toți colții de fildeș capturați într-un mesaj televizat public, transmis întregii lumi. Nu vom tolera uciderea simbolului nației noastre, elefantul african, spunea președintele.

Pădurea ne este simbol național nouă, românilor. Au scris despre pădurile patriei Eminescu, cu codrii săi de aramă, Labiș și mulți alții. Mă îndoiesc că ucigașii au simțit vreo emoție când au ales să ucidă. De la hoț la criminal, uneori nu este decât un pas, iar acest pas a fost deja făcut.