Rezoluții pentru 2020

Am așteptat cuminte trecerea a câtorva zile din Noul An, ca să fiu sigură că a început. Azi este 03.01.2020, deci am scăpat de urările de Lma, slavă norilor de iarnă din ceruri.

Anul a început în mod obișnuit, cu vești tragice despre moartea unui poet, despre câțiva copii în comă alcoolică, despre o petardă îndesată în gura unui câine, doar pentru că se poate. Anii trec, mentalitatea rămâne. Cică ne putem schimba pe noi înșine. Serios? Până la ce vârstă suntem oare atât de maleabili încât ne putem adapta celor din jur? Anii trec, trupul ne rămâne, din ce în ce mai bătrân și slab de inimă. Nu, nu ne putem schimba cu adevărat. Învățăm trucuri noi, ne adaptăm cu anumite limite, dar nu ne schimbăm.

Așadar, rezoluțiile mi se par o mare tîmpenie. Aș putea spune că aș vrea să mă las de fumat, că vreau să călătoresc, că vreau să citesc un anumit număr de cărți, etc. De parcă un anumit gen de activități ar schimba ceva cu adevărat. Nu ar schimba decât orientarea mea către anumite scopuri și setarea anumitor limite. Ceea ce probabil ar fi mai fain decât să rămân aceeași.

Dar pentru că nu vreau să uit cine sînt și pentru că sunt prea bătrână ca să mă mulțumesc cu statistici, nu-mi stabilesc rezoluții precum cele de mai sus. Pur și simplu, nu sunt ogar de curse, să sar obstacole și să îmi înving recordurile, deși ar fi mai bine.

În schimb, voi continua să mă rog pentru răul dușmanilor, lucru care mă inveseleste întrucât îmi pot imagina tot felul de nazbatii. Cum Xulescu se face cât o vacă, cum Cutarescu rămâne fără permis auto, cum Ziculescu își pierde vocea subit, cum dispar într-un sat de munte acum 30 de ani (vis, nu rezoluție). Apoi, voi continua să nu iau decizii, pentru că am luat destule, în favoarea altora, pentru alții, să le iasă pe nas.

O să blochez comentatorii care mă bântuie din viața reală și aici pe blog. Aici e spațiul meu personal, omuleți sinistri care mă știți de 40 de ani și mă tratați de parcă aș fi proastă. Însă așa cum nu mi-ati respectat limitele în viața reală, așa nu le respectați nici aici. Am un vis: să uit de existența voastră. Dar asta cere timp și răbdare, ceea ce nu mai am. O imagine scurtă cu voi ridicându-vă în spațiul cosmic ca niște baloane cu heliu mă amuză un pic, câteva milisecunde din noul cacat de an. Sau moartea, care e veșnică. Mda, îmi doresc de ceva timp să mor și să nu mai aud, văd multe persoane. Așa tare m-am săturat de ele.

Well, au trecut 40 de ani, cât mai poate dura supliciul ăsta?