Mini-blog-jurnal (no.4)

Am sărbătorit Ziua Unirii unindu-mă cu patul într-o profundă stare de oboseală și somn. M-am unit cu bretelele lui de lemn, cu cearșafurile albe cu frunze verzi, și am dormit neintoarsa ore în șir, în timp ce lumea normală, trează, participa la paradă, mânca fasole de la Primărie sau nu făcea nimic, ca și mine. Am mai descărcat niște romane online și am lecturat câteva pagini de Alice Munroe, laureata Premiului Nobel. Hm, interesantă poveste, m-am gândit eu prăbușită în mrejele patului solitar.

Apoi m-am enervat pe diverse persoane a căror unică distincție este absența politicoasă și darul de a distruge permanent orice dram de trăire pozitivă, orice relație interumana solidă, adică pe mine însămi în profunzime. Ah, să nu uit de capacitatea acestora de a-și sublinia propriile tragedii, mutandu-mi creierii în budă, unde singura trag apa, ca să nu mai simt miros de rahat social, minciuni, ură camuflată și indiferență. Ce să fac, atunci când nu am cu cine, nu am de ce și m-am săturat de propriile scenarii, pe care le creez din lipsa comunicării și informațiilor reale despre ceilalți? Păi, renunț la scenarii și îmi ascult organismul, singurul vinovat de existența mea, de replicile de rahat care îmi intorc mintea pe dos. Îi dau de mâncare, îi dau de lucru, iar minții îi ofer minciunele cosmetizate și relaxante din cărți și filme. Fără spaima lipsei absolute a banilor pentru ziua următoare, pentru facturi, mâncare și țigări, mă simt de parcă aș duce o viață normală, pe care o simt profund distrusă, canceroasa, tristă. Pentru că nu e normală, armonioasă și plăcută, așa cum are nevoie mintea mea doar pentru a supraviețui.

Consum tone de apă spălând pe jos, ca să elimin mirosurile animalelor de companie. Băi, e ceva de groază la mine acasă. Numai ce a murit Topescu singură cu 7 câini, dar nu s-a schimbat nimic pentru cei singuri. Iar eu am doar o pisică și un cățel, așa că moartea mea nu va fi atât de wow. Va fi doar miau și hau, o singură dată, și gata, poftiți certificatul de deces. Vai, dac-am fi știut, dac-am fi putut, câte am fi făcut (nimic).

Veni, futi, vinci, se gandesc nenii care îmi mai trec pragul, apoi se întorc acasă, unde îi așteaptă familia, copiii, nevestele iubitoare, supuse și înțelegătoare. Am vrut să-ți dau o lecție, spune unul dintre ei, marlan de carieră. Eternă elevă, am învățat că trebuia să tac și să îndur la infinit, orice, oricât, de la oricine. Moarte, boală, abandon, scandal, lovituri și singurătate. Apoi planurile altora, mereu atenți la oportunități, mereu având ceva de câștigat, existând fără sa iubească, fără să prețuiască. Niciodată în comuniune cu mine, mereu în contradicție, mereu în comuniune cu alții. Răutatea le iese pe nas asemenea fumului pe nările balaurilor, iar fumul e innecacios, perfid și lovește când ti-e lumea mai dragă.

O să suferi pentru toți, o să rămâi singură, la ce-ți trebuie bărbat, o să te fac să te sinucizi, o să pierzi tot, o să renunți la bani, o să trăiești cu bani puțini, o să ai datorii, mi-a pierit cheful de voi, uratilor.

Gândurile vin și pleacă, trăirile la fel, mai sună unul să facă pe preabunul, dar doar după ce a vorbit cu altul, gandurile mele se pierd, ei sunt toți, eu sunt niciuna.

Dă-mi Doamne nimic, că de toate sunt sătulă.

2 răspunsuri la „Mini-blog-jurnal (no.4)”

  1. vax-albina

    Înțeleg ce spui. Dar e tare deprimant.
    Din experiența mea, personală deci, cred că trebuie să fii mai nesimțită. Să nu-ți mai pese decât de tine și de animăluțele tale. Poți?

Lasă un răspuns