Dacia Duster, salvatoare de profesie
Când așteptam cuminte în parcul de mașini, nici nu știam ce aventuri mă așteptau. Era pe la sfârșitul lui februarie și câțiva curioși, ca să nu le zic speculanți, se plimbau printre autoturismele disponibile. Eram eu, un Dacia Duster albastru, două Audi-uri, trei Wolkswagen-uri și tot așa. Știam că oamenii preferă mașinile străine, așa că nu aveam nicio emoție. În plus, primul proprietar mă tratase cam dur și preferam să stau zi de zi în parcul de mașini decât să fiu lovită, ținută în ploaie și frig și bruscată la orice manevră.
Cândva, un bărbat dorise să mă cumpere, dar arăta atât de necioplit, încât m-am prefăcut că nu pornesc la cheie, că mi s-a dezumflat un pneu și că mi s-au ars luminile de semnalizare. Asta ca să știți că și noi, mașinile, avem o viață a noastră.
Când am simțit că cineva a intrat în habitaclu, l-am privit imediat în oglinda retrovizoare. Era tot un bărbat, dar foarte tânăr. Mâna lui îmi mânui delicat pornirea și vitezele și m-am pomenit pe șosea rulând lin. Orașul era pustiu, dar asta nu era de mirare. O pandemie izbucnise de curând, iar oamenii erau sfătuiți să stea în case.
- O cumpăr, spuse bărbatul vânzătorului de mașini. Am nevoie de ea urgent, pentru asociația mea. Am nevoie de o mașină de teren, voi avea multă activitate.
Am încurcat-o, m-am gândit. O să mă forjeze zilnic pe ploaie și pe vânt, ziua și noaptea, ca și primul proprietar. Nu puteam greși mai mult!
În prima zi, mi-a pus un scut motor metalic Dacia Duster. O să călătorim pe terenuri accidentate, draga
mea, și vei avea nevoie de protecție suplimentară. Era să mi se ardă farurile de emoție- nimeni nu vorbise vreodată cu mine decât în termeni duri și expresii jignitoare. A doua zi mi-a pus o tăviță portbagaj Dacia Duster, ca să nu-mi murdăresc vreodată portbagajul. M-a spălat, m-a ceruit, mi-a schimbat covorașele auto, iar a treia zi am pornit la drum.
Nu era zi să nu parcurg sute de kilometri împreună cu noul meu stăpân. De multe ori eram plină ochi de diverse produse, dar mă descurcam mereu onorabil. Cred că stăpânul meu citise cartea tehnică din scoarță în scoarță și o învățase pe de rost, pentru că nu mă obliga niciodată să fac ceva ce nu puteam face. Deși uneori mai greșea și el, eu mă forțam să nu observe că mai am puțin și îmi pocnesc rezistențele. Și asta pentru că mereu avea grijă de mine să fiu curată, să fiu protejată în garaj, să am suficient combustibil și ulei de motor, antigel și toate substanțele necesare funcționării și stării mele de bine.
Într-un târziu, am înțeles care era misiunea lui. Ducea provizii alimentare și nealimentare persoanelor izolate în carantină de teama virusului ucigaș. Unii dintre ei erau chiar bolnavi, iar familia îi părăsise de teamă, lăsându-i fără bani și fără rezerve alimentare. Unii dintre ei erau pur și simplu prea bătrâni pentru a se mai deplasa pe asemenea vremuri. Alții locuiau în zone dificile, unde nici Ambulanța nu se mai risca să urce. Și atunci apăream eu, Duster-ul cu scut metalic, și urcam dealuri neasfaltate, în pante uneori incredibil de înguste, pe orice vreme, cărând ulei, apă, medicamente, făină sau mâncare gata preparată, fără să se scurgă nimic în portbagaj pentru că deh, aveam tăviță pentru portbagaj nouă și spațioasă.
Apoi a venit Acea Zi Specială, pe care nu o voi uita niciodată. Eram pe șosea și goneam cu viteză, căci ne grăbeam cu provizii de medicamente într-un sat de munte. Drumul devenea din ce în ce mai abrupt, era ceață și ploua des și mărunt și rece ca gheața. Stăpânul meu viră dreapta în loc de stânga și era să cădem amândoi în prăpastie, dacă nu mi-aș fi agățat cârligul de remorcă nou-nouț într-un buștean de la marginea drumului. Am făcut-o intenționat, desigur, ca să ne salvez caroseriile. Când s-a dat jos ca să vadă de ce nu mai pornesc și m-am oprit așa, tam-nesam, s-a crucit și i-au dat lacrimile. A condus cu viteză mică de atunci încolo, căci ce s-ar fi făcut oamenii aceia dacă noi nu am mai fi ajuns?
De atunci, am primit și o remorcă acoperită pentru provizii, ca să pot duce mai multe la cât mai mulți oameni. Ba chiar am primit și un cățel abandonat pe bancheta din spate, pe care stăpânul meu a acoperit-o imediat cu un material special, ca eu să nu sufăr de păr de câine împrăștiat de tapiseria mea încă nouă. Și am colindat țara în lung și în lat toți trei, o mașină, un om și un câine, până ce pericolul a trecut. Iar apoi am început împreună o afacere: livram flori la domiciliu, iar eu miroseam frumos întotdeauna.
Nu știu dacă aș fi reacționat la fel de pozitiv dacă nu aș fi primit atâta atenție din partea stăpânului meu. Un scut metalic ce m-a protejat de loviturile sub centură, o tavă de portbagaj care m-a menținut curată și un cârlig pentru remorcă au fost de ajuns ca eu să simt că sunt prețuită și să dau tot ce am mai bun din mine: stabilitate, rezistență, confort și inteligență.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020. Sponsor: AutoGedal.
Un răspuns la „Dacia Duster, salvatoare de profesie”