Pe-ntuneric

Orașul acesta plânge noaptea prelung, neîntrerupt, ca o sirenă de război.
Doar el mai are voce de soprană, umanii sunt secătuiți de combinatul de aramă.
Noaptea, tentaculele orașului se golesc de lipitorile pe roți și de bipede cu ochi alunecos
Doar întunericul se prelinge moale pe șosele-ntunecate, printre clădiri,
Printre siluetele fugace.
E atât de serios orașul acesta noaptea încât ai crede că e un cimitir imens
De mașini, bântuit de zombie beți, dansanți.
Dumnezeu stinge becul în fiecare zi, fie că e prima sau a șaptea.
Pe-ntuneric ies ființele nopții
Alcoolul alunecă până în locul secret în care apar noi iubiri,
Noi mestecăm jeratic cu gura goală de dinți și mintea-n sticla zilei de azi

În care nu mai punem bilete de ajutor,
Nu mai avem nevoie de nimeni și de nimic, decât de alcool.
Ziua orașul stă pe silent mode, cu tentaculele aparent inerte
Mișună monștri pe benzină și curvele deștepte.
Când își scutură venele de ciment, zeul nostru viu, bătrân, dement
Suflă nori de praf și fum în plămânul verde, în ochi și în aer.
Orașul acesta e un demon posedat de un ego supraevaluat,
Noaptea urlă de singurătate cu vocea lui stridentă
Sau rage, țipă, mârâie, șoptește cu limbă de noapte.
Când vine ziua iar își ascunde inima de fier, se preface că e bun, că e darnic,
Că e primitor, că ești în siguranță în brațele lui, pe șoselele lui, printre oamenii lui de tinichea,
Că îți vrea binele cu vârf și îndesat,
În timp ce noaptea plânge de plictiseală,
Că i-a secat alcoolul din vene, că iar n-a murit nimeni în mod spectaculos,
Că nu a curs destul sânge, și nici destule lacrimi, să-i umple
Sufletul veninos.