Război
Un creier dezertase din război fugind din trupul unui soldat
Oarecare, ce plecase pe front nu foarte încântat.
Gândea pe câmpuri pustii, înfometat, înfrigurat
Și neînțelegând nimic. De ce bărbații tineri trebuie
Să meargă la război? Nu sunt ei oare mai fericiți
La muncă sau în familiile lor? De ce țara și-a trimis femeile
Și copiii departe, n-aveau carte și joc la foc de șemineu?
Nu mai era loc povești frumoase chiar pe nicăieri?
Apoi își aminti de tatăl său, un rus bogat
Ce-și alunga soția și copilul imediat
Ce îl deranjau. Și îl deranjau mereu pe imensul, mare semizeu.
Îi primea înapoi după ce-și deranjau toate rudele,
Mândru că toți le spuneau du-te-napoi, du-te și rabdă,
Că nu avem bani, suflet și loc și pentru voi.
Și au răbdat până au secat lacrimile, până au lovit
Pereții cu capetele lor, până erau să moară de cuvintele
Grele ale tuturor. Până când mama, străină, a plecat definitiv,
Fără copil, așa cum a vrut semizeul răzbunător.
Creierul înțelese că vine vremea fiecărui om
Să fie alungat din casă, din țară, în viața de apoi,
Dar prima înstrăinare și primul adevărat război
Este când nu mai încapi într-o inimă, niciunul dintre doi.