Sarcastique
Nu sunt deloc sarcastică atunci când gândesc
Că mi-aș putea înjunghia copilul, și nu mă refer la cel interior.
Ar fi o tulburare de anxietate se pare, nu neapărat o psihopatie,
Dar sună atât de oribil, atât de real, încât mă mir
Că nu-mi bate poliția minții la ușă
Ca să mă lege și să mă ducă la loc cu verdeață,
Unde cel mai păcătos specimen e șarpele.
Nu sunt sarcastică atunci când mă sperii de mine
De gândurile mele fără obiect sau subiect,
Care seamănă mai mult a halucinații decât a rațiune.
Chestia este că tot ce spunem noi că e rațional,
Jobul, relația, vacanțele, copiii, sunt urmarea unor
Întâmplări de care și acum mă minunez
De cât de ciudate au fost și cât de normale păreau atunci.
Mă liniștesc spunându-mi că nu aș putea răni nepoții mamei mele,
Și spun asta fără niciun sarcasm, mai ales că mama
Și-a ispășit toate păcatele atunci când a ales aripile în locul supei cu găluște.
Acolo în cer mama încă e e siluită, violată, vezi tu,
Mulți nu concep că o mamă ar putea fi în cer,
Acolo unde pwlile lor nu ar putea ajunge decât pe aripi de curcubeu,
Sau duse în plisc de o barză rebelă ce nu mai aduce copii, ci avortoni.
Cât de tâmpită aș fi să-mi rănesc copiii
Din cauza sufletului meu ucis de bestiile gândirii,
De monștrii care ne violează și morții,
De frica ce îmi ucide speranța că eu voi fi aviatoare
Chiar dacă am frică de înălțimi și sunt prea bătrână,
Dar cui îi trebuie aripi de oțel când am încă, în mine,
Chipul tău,
Mamă?