Somnul
Când adorm alături de toți demonii mei,
Nu știe nimeni pe lume că am adormit,
Doar pereții se mai umezesc un pic de la instalația
Stricată a vecinei.
Plantele mă privesc cu milă,
Uite-o și pe nebuna asta cum doarme singură,
În loc să-și trăiască viața.
Ele nu știu că viața m-a cocoșat definitiv,
Că-n somn vin oameni răi, țipă la mine,
Mă alungă, îmi spun să plec, că sunt plictisitoare și rea,
Că nimeni nu mă vrea,
Așa cum o vrea pe ea, pe cealaltă
(mereu există o altă Ea, mama, soția sau iubita etc).
Când adorm singură o fac cu impresia
Că am mai bătut un record
Căci ani de zile nu am putut dormi din cauza
Bolilor de copii, frământărilor, urechilor uluite
De ce auzeau, înfundate de laptele amestecat cu venin
Ce curgea din difuzorul telefonului,
Creierul meu scotea scântei, neputând procesa
Că mama-i curvă, că tata-i nebun,
Că eu sunt un jeg, o rapandulă, o schizofrenică,
După creier a alunecat la vale sufletul
Ca o avalanșă ucigașă,
De ce te dai cu capul de pereți, nebuno,
De ce îți repeți insultele ca pe-o rugăciune,
De ce privești cu groază vânătăile,
De ce trăiești după gura-mpuțită a lumii,
Mai bine dormi…
și așa mă afund într-un somn greu,
nevenindu-mi să cred că am rămas tot eu,
că nu mă-njură nimeni înainte de culcare,
că hrana nu se mai oprește în gât, curge la vale, pe coapse, pe burtă,
că nu mai plâng zilnic în hohote.
Am zile bune, când mă recunosc în oglindă,
și zile rele, când mă urăsc,
căci toate au lăsat semne,
iar cel mai rău e nevoia bolnavă de singurătate,
prietenia strânsă cu aerul din jurul meu,
că mă trezește doar apa rece pe față
dar ea nu știe numele meu.
Am înțeles acum, sunt un element al naturii care în lume
Poartă o carte de identitate, un număr oarecare unic,
Rămân eu doar când sunt singură cu somnul meu.