Ce facem când nu mai e nimic de făcut?

Uneori simt că nu mai e nimic de făcut. Că rostul meu pe lume a fost distrus, diluat, îndepărtat de mâini și suflete tenace în răutatea lor de neînțeles. Că dacă nu m-aș mai trezi mâine, nu aș avea ce regreta. Chiar dacă mi-aș putea găsi ocupație, ceva îmi lipsește profund. Sensul. Care e sensul meu, în afară de a suferi?

Am suferit atât de mult, încât mintea-mi s-a cocoșat sub durere. Nu mai vrea să funcționeze, nu se mai bucură, aude doar refuzuri și răutăți. Reale. Și nu se mai poate auto-ajuta, așa cum a făcut-o atâția zeci de ani. Ar vrea doar să doarmă și să nu se mai trezească niciodată. Iar medicii o numesc depresivă, când ea de fapt ar vrea să trăiască, dar nu are cu ce. Ar vrea să iubească, dar nu are pe cine. Ar vrea să se bucure, dar nu are motiv.

De obicei, boala este cea care spune stop vieții. Să fie mintea mea atât de bolnavă încât a ajuns să se auto-saboteze? Sau a suferit atâtea sabotări că nu mai găsește alinare și motiv de a trăi?

Peste tot sunt numai garduri înalte, electrizate. Locul este împrejmuit de gardieni răi, care nu mă lasă să ies din lagăr. Înapoi, strigă ei, când speranța îmi dă târcoale. Înapoi, de unde ai venit. Dar nu mai am de ce să stau acolo singură, le spun eu. Iar ei îmi bolborosesc o motivație incredibil de stupidă. Înapoi, concluzionează ei.

Când nu mai e nimic de făcut, suntem triști și resemnați. Am făcut atâtea. Am încercat atâtea. Am mers pe atât de multe drumuri. Am cunoscut atât de mulți oameni. Și totuși, suntem atât de nefericiți pentru că nu mai găsim nicio satisfacție.

Când nu mai e nimic de făcut, suntem deja vârstnici, chiar dacă teoretic suntem tineri, încă. Luptele ne-au fost luate în derâdere. Vorbele ne-au fost luate ca epitafuri. Plânsetele, ca râsete mascate. Frica, ca un pas înainte spre scopurile altora, dușmanii noștri.

Războiul nu se termină niciodată, nici măcar după ce mori. Urâtă lume, nemernici oameni, multe plânsete inutile. Cât inima încă bate, există viață. Atât.