Legenda diamantelor albastre
În anul 1490, la marginea unui sătuc din Franţa de azi trăia un bătrân. Cocoşat, cu barba şi părul albe ca neaua, bătrânul era ultimul descendent al unui neam de renumiţi bijutieri, cunoscuţi pentru podoabele frumoase pe care le creau pentru femeile de viţă nobilă. Bătrânul se numea Filip şi rămăsese singur pe lume. Trăia din ce câştiga de pe urma muncii sale, însă puterile îl lăsaseră, căci meseria de bijutier era foarte solicitantă pentru ochii lui obosiţi şi pentru mânile slăbite.
Bătrânul Filip trăia într-o cocioabă care era mai mult atelier decât cămin. Avea acolo instrumente dintre cele mai ciudate, de la pile care răzuiau cea mai potrivnică piatră, la ciocănele micuţe sau instrumente gradate pentru măsurarea milimetrică a bijuteriilor. Însă cel mai impresionant era cu siguranţă cuptorul unde lumea spunea că transforma orice piatră în bucăţi de piatră transparentă, cu multe suprafeţe strălucitoare, de care bătrânul era foarte mândru (în sinea lui). Nimeni nu văzuse însă pietrele nemaipomenit de strălucitoare, întrucât era totuşi Evul Mediu, şi trecuseră abia trei ani de când cartea Ciocanul Vrăjitoarelor fusese publicată. Din 1487, şi mai mulţi oameni nevinovaţi fuseseră arşi pe rug, acuzaţi fiind de vrăjitorie, conform ideilor cărţii blestemate!
Ei, dar zilele liniştite nu au durat prea mult pentru Filip, bătrânul bijutier. Într-o zi a găsit în pădure un copil nou- născut, o fetiţă. Pe vremea aceea multe femei îşi abandonau pruncii nedoriţi, iar cei care îi găseau îi creşteau fără să dea socoteală nimănui. Filip a luat fetiţa acasă şi a crescut-o cum ştia el mai bine, impresionat fiind de ochii ei albaştri, atât de luminoşi încât păreau transparenţi, cu sclipiri nemaivăzute. Şi-a numit fetiţa Diamante.
Diamante a crescut frumos în casa bătrânului, care era bucuros că poate lăsa cuiva meşteşugul lui atât de rar, însă foarte preţuit de femeile bogate ale
Franţei. Fetiţa pilea cu atâta migală fiecare pietricică, încât bătrânul se minuna de măiestria fetei şi chiar începuse să se întrebe care era originea ei adevărată, întrucât era frumoasă, foarte îndemânatică şi ascultătoare. Să fie viţă nobilă? Dar nu seamănă deloc cu nimeni de la Curte! Să fie fiica vreunei slujnice păcătoase? Nu, e prea frumoasă şi prea pricepută…, gândea bătrânul uneori.
Însă bucuria lui Filip a durat puţin. Când Diamante a împlinit 12 ani, unul dintre bogaţii satului a văzut întâmplător fetiţa şi a hotărât să o aducă la el la curte ca slujnicuţă. Soarta ei fusese hotărâtă. Va deveni ibovnica unui bărbat gras, pasionat de vânătoare şi orice alt gen de măcel, va naşte prunci bastarzi şi va muri ori în timpul unei naşteri, dată fiind vârsta ei, ori datorită vreunei boli misterioase, când stăpânul se va sătura de ea.
Filip i-a spus bogătanului că Diamante nu este o fată a nimănui, o fată neiubită de care părinţii abia aşteaptă să scape pentru un pumn de arginţi. Degeaba. Într-o zi, văzând că bătrânul nu îi dă fata de bunăvoie, acesta a răpit-o şi a dus-o departe, în conacul lui. Ultima soluţie era răscumpărarea fetiţei!
Filip s-a pus imediat pe treabă. A pilit, a ciocănit, a pilit iarăşi, iar piatra rezultată a băgat-o în cuptor, care degaja împrejur o căldură insuportabilă pentru orice fiinţă umană. După câteva zile, a scos o prismă strălucitoare, transparentă, cu zeci de faţete sclipitoare. Erau Diamante, aşa cum le cunoaştem noi astăzi. A montat minunata bijuterie într-un inel bărbătesc, şi a plecat la drum.
Când ajuse însă în sat, mare îi fu mirarea lui Filip aflând ca scumpa lui fetiţă ucisese fără voie pe bogatul pedofil cu o pilă de bijutier, în spaima primei nopţi de siluire, şi că tocmai în ziua aceea era pregătită pentru a fi arsă pe rug. Filip se uită resemnat la diamantul pregătit cu atâta trudă, care avea în spate atâţia ani de muncă silnică pentru doamnele bogate ale Franţei, se uită trist la primul şi ultimul diamant pe care dorise vreodată să-l ofere ca şi cadou şi nu avu de făcut altceva decât să asiste neputincios la moartea fetiţei care dăduse un sens în ultimilor ani ai vieţii.
Legenda spune că Filip ar fi găsit în rămăşiţele copilei două pietre albastre, transparente, cu zeci de faţete strălucitoare, pietre dure şi curate precum ochii ei de copil, şi că ar fi murit chiar acolo, lângă rugul fetei, strigând într-una Diamante, Diamante…
Articol scris pentru SuperBlog 2012, pentru sponsorul LuxuryGifts.ro, The Finest Gifts Made with Love. Fotografiile cu care a fost ilustrat articolul provin de pe site-ul sponsorului.