De ce se despart oamenii?
Într-una din nopţile lipsite de somn am avut o revelaţie: oamenii se despart pentru că…
Pentru că nu respectă limitele celorlalţi. Pentru că reduc relaţia cu un om la relaţia ierarhică. Cine e mai puternic dintre noi? Cine pătrunde mai mult şi nepedepsit pe teritoriul celuilalt? Cine are dreptul să îi spună celuilalt ce are de făcut, cu convingerea implicită că celălalt este mai puţin inteligent, mai puţin organizat, mai slab?
Pentru că înlocuiesc dragostea cu dominaţia. Pentru că renunţă la noi pentru eu.
Aceste tendinţe dominatoare sunt mai des întâlnite la bărbaţi, cred eu, conform unei teorii empirice. Bărbaţii nu au simtit şi nici nu vor simţi vreodată cu adevărat ce înseamnă noi, pentru că nu au trecut niciodată şi nici nu sunt programaţi să treacă prin experienţa sarcinii, a iubirii absolute pe care ţi-o inspiră viaţa ce creşte în tine, dependentă de modul tău de viaţă, de genele tale, de deciziile tale.
Şi acum să trecem la experienţele concrete care m-au făcut să filosofez în această frumoasă zi de duminică (în loc să fac activităţi mai plăcute, pentru care însă ai nevoie de un partener cu instincte de afiliere şi cooperare, nu de competiţie şi conflict).
Acum câţiva ani vorbeam pe messenger cu un tip. I-am spus că nu vreau să-mi divulg identitatea, că nu vreau să continui să discutăm, pentru că efectiv mi se luase de discuţii virtuale. Omul a insistat enorm. M-a râcâit, m-a jignit, m-a împuns, deşi îi infirmam toate teoriile referitoare la persoana mea reală. Bineînţeles Biblia are dreptate când spune că nimic nu rămâne ascuns pe lumea asta trecătoare, şi de curând am aflat cine era persoana în cauză. Omul, foarte de treabă în mediul formal, este divorţat.
M-am gândit apoi la relaţiile mele cu oamenii, la motivul rupturii unor prietenii lungi pe care le credeam reale şi solide. În mare majoritate a cazurilor, motivul a fost simplu: şi eu, şi ei, am trecut peste bariere pe care celălalt le dorea a fi de netrecut. O vorbă în plus, un cuvânt urît, o jignire, o ironie, aparent motive neînsemnate şi stupide, în realitate însă graniţe invizibile ale teritoriului intim al celuilalt. Teritoriu intim în care accesul este permis doar celor care plătesc preţul cerut, de obicei unui partener cu bani.
Cu toate acestea, relaţiile se termină chiar şi între parteneri dotaţi financiar. Relaţiile se termină între orice fel de parteneri. Problema mi se pare atât de complexă încât nu ştiu de unde să o apuc şi nici nu pot spune că am identificat motivul profund al despărţirilor.
Ce pot spune este că momentul despărţirilor mele a fost mereu clipa sublimă în care, aflată în intimitatea sufletului meu, m-am întrebat cu tristeţe şi resemnare: omul acesta ce mai caută aici?
PS: această postare este răspunsul meu la curiozitatea Vienelei, un răspuns cât mai abstract şi mai ambiguu, dar defel ipocrit.
PS BIS: Annarkali are pe blog o leapşă numai bună pentru sufletele…existenţialiste! Întrebări interesante pentru oameni cu mintea vie! Luaţi şi vă bucuraţi!