Ultimele gânduri pe 2012

Pe un oarecare post de televiziune cu antenă văd un reportaj despre un salon de manichiură, coafură şi pedichiură. Tipele care muncesc acolo sunt obosite, cu mutre acrite între două vârste şi par că muncesc din obligaţie. Clientele sunt pe măsura manichiuristelor, adică în vârstă şi cu un aer demodat. Se duc acolo pentru că vor să arate îngrijite. Au cu siguranţă un loc rezervat la un restaurant şi vor petrece Revelionul coafate, cu unghiile făcute corect şi cu toalete potrivite vârstei lor. Niciun strop de entuziasm nu traversează micul ecran. Vrei să arăţi ca o doamnă? Fă-ţi coafura, manichiura şi pedichiura la una dintre obositele de acolo, pentru ca lumea să ştie că stai încă bine cu banii, ca să ai un subiect de conversaţie, ca lumea să ştie că eşti femeie, încă, şi că Revelionul este nu o bucurie ci o obligaţie.

Cât o fi costat anti- reclama la acel salon, nu ştiu, dar cred că-mi luam maşină din banii aceia. Maşină de tocat electrică, cel puţin!

Am fost zilele trecute într-un magazin de telefonie mobilă şi…am atins un IPad 😀 A fost o senzaţie futuristă, cu touchscreenul acela care întoarce meniurile ca pe filele unei cărţi, cu tastatura aceea virtuală cu care puteam scrie pe blog foarte bine, cu iconurile micuţe, colorate şi numeroase, totul rapid, totul clar, subţire ca o foaie de calcul, elegant şi scump. Mi-a fost ciudă că mi-am luat laptop, te descurci excelent cu o tabletă, e chiar mai intimă decât un laptop, o ţii în braţe şi te uiţi la ce vrei tu, şi am înţeles că unele smartphoneuri isteţe au şi proiectoare incorporate. După aceea mi-am dat seama că mi-am luat laptop pentru că mai prelucrez fotografii cu Photoshop iar tabletele nu cred că au câtă memorie fizică îmi trebuie mie pentru fotografii.

Am mai citit un roman SF de Arthur C. Clarke, Mâna lui Dumnezeu. Zice autorul la un moment dat că se vor inventa dispozitive de înregistrare a memoriilor umane, pe care le vom putea retrăi când dorim. Cu ocazia aceasta am rezolvat şi problema morţii, căci vom putea face play- back oricând dorim. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă înregistrez şi să fac play- back propriei existenţe, dar acesta e motivul pentru care nu mă cheamă Arthur C. Clarke şi nimeni nu-mi citeşte cărţile pe care nici nu le-am scris măcar. Însă, ca să fac puţin pe râioasa, mă gândesc la ce ar însemna acest procedeu mai exact: înregistrăm un anumit moment din viaţa noastră; acel moment conţine anumite persoane, anumite acţiuni şi consumă un anumit timp. Sunt convinsă că aceste dispozitive vor deveni realitate într-o bună zi, dar ce efecte vor avea asupra timpului, aşa cum îl cunoaştem azi? Căci nu vorbim de înregistrarea pe un stick, ci de posibilitatea întoarcerii în timp, conectat însă la un dispozitiv. Adică musiu Clark spune că singurul mod în care vom putea fi nemuritori este să facem play- back, adică să ne întoarcem într-un timp pe care deja l-am trăit. Nooo…thanks! Aş deveni captivă în propriul trecut. Mai citesc cărţile lui, poate îmi va oferi o nemurire pe care o doresc.

Aceasta e ultimul articol pe 2012. La mulţi ani, şi să ne reîntâlnim în 2013 mai interesanţi, mai extravaganţi, mai plini de viaţă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *