Frumos e orașul și mare, păcat că-i scump

Încă un semn că am îmbătrânit e lipsa fascinației în fața locurilor noi. Oricât aș vrea să mai fiu de 20 de ani, când înghițeam noul pe nemestecate, stomacul meu nu cerea atunci decât plimbare, încântare și fețe noi. Mi-era suficient că evadasem din orașul sumbru aflat tocmai departe, banii veneau prin poștă, după o zi de muncă sau mă așteptau cuminți pe stradă, suficienți până a doua zi. Iar a doua zi era mereu mai frumoasă decât precedenta. Și tot 20 de ani aveam a doua zi, cât am acum pe o mânecă.

Mă plimb cu scop precis, caut anumite obiecte, prefer țigările întregi, ignor chiștoacele, vreau, ca și atunci, multe cărți, toate scumpe. Le cumpăr și le ofer altora, ca să le iubească așa cum le iubesc și eu. Mă sacrific pentru iubirea de cărți, uit de foame, de sete, le pipăi cu degete tremurânde, îmi plânge sufletul când trebuie să le las acolo, fără mine. Încă știu să traversez străzi străine, să mă pierd printre blocuri, să cer indicații de la străini, dar nu mă mai bucur. Un diavol vechi îmi șoptește că toate din jur costă bani, că toate sunt acolo, tentate și noi, doar ca să mă umilească, să mă oblige să aleg între frumuseți, să-mi amintească că nu le pot avea pe toate, chiar dacă îmi plac și mă încântă.

Le-aș putea avea doar dacă m-aș închide cu banii și obiectele mele frumoase pe o insulă pustie. Acolo aș trece printre ele la fiecare ceas, admirându-mă, ordonând soarelui să răsară, ploii să cadă și zăpezii să se topească, vântului să mă ia pe sus și să mă plimbe până în Africa fierbinte. Le-aș da nume obiectelor mele dragi, le-aș face domiciliu în inima mea, cărți de identitate, mutații din dreapta în stânga, vize de flotabilitate.

Fiind cetățeni cu acte în regulă, obiectele mele vor avea nevoie de biserici ca să știe unde trebuie să meargă după moarte, armată pentru protecție, parlament pentru încropirea unei legislații, autostrăzi suspendate între prima și ultima carte, ca să știe și vântul pe unde să bată. Voi fi preot, medic, moașă pentru fluturi, primar, parlamentar, insular din obligație, profesoară de amintiri, dresoare de vânturi turbate.

Nu mai am 20 de ani decât frântă de o aripă și plâng după ce puteam avea dacă aș fi învățat despre bani la timp. Visele nu costă, dar consumă neuroni lacome, nesătule, sugând din sânge toate substanțele nutritive, respirându-mi oxigenul în schimbul unor fericiri imaginare. Du-te pe insula ta pustie, îmi urlă ele în gând, nu vezi că nu ai bani nici să zbori peste stradă, apăi să o traversezi!

Soarele a același peste tot, mă liniștește gândul. În plus, tu nu știi nici să reciți o slujbă de la cap la coadă. Cine va oficia nașterea unui castel de nisip pentru fluturi, dacă nu tu? Așa că mai stai pe aici și nu te supăra, frate, că niciodată, nimeni, vreodată, n-a avut de toate…

Etichete: bani,ieftin,insula,oras,scump