Ziua Cârtiţei, varianta neaoşă
Există femei care trec din relaţie în relaţie, adică din bărbat în bărbat, atrăgând antipatie şi lipsă de respect din partea semenilor. Femei care aleg din bărbaţii disponibili doar un anumit tip de bărbaţi, şi anume aceia care le vor părăsi, înşela sau distruge. Pe cei mai răi din toţi bărbaţii disponibili. Sau pe cei indisponibili, eternii nefericiţi în căsătorie, eternii soţi care rămân alături de neveste dar calcă pe alături cu toate ocaziile.
Citeam pe site-urile de psihologie populară, căci din păcate nu mai am timpul şi cheful necesare să citesc tratate ştiinţifice, deşi probabil ar fi recomandat, că a trăi etern ziua cârtiţei, adică a repeta aceleaşi greşeli în alegerea partenerului, nu este o greşeală din punct de vedere emoţional. Adică femeile respective nu sunt nişte tâmpite fără experienţă de viaţă, ci sunt oameni care au anumite traume, pe care le pot rezolva doar dacă îşi confruntă partenerul care le-a produs trauma şi reuşesc să depăşească problema care la un moment dat le-a venit de hac. Şi cum partenerul respectiv a dispărut din viaţa lor, dar a lăsat în urmă probleme de rezolvat, femeile respective caută parteneri asemănători cu care să se confrunte, în speranţa că vor găsi o soluţie la problema rămasă nerezolvată.
Eu cred că a ieşi sau nu din Ziua Cârtiţei înseamnă să ajungi cu partenerul actual într-o situaţie asemănătoare celei care te-a traumatizat prima dată. Momentul în care te-a jignit prima dată, momentul în care te-a lovit prima dată, momentul în care şi-a privit copilul copilul într-un mod nepermis. Şi să găseşti puterea să pleci exact în acel moment. Sau, dimpotrivă, să găseşti puterea să-l învingi pe nemernic.
Căci la urma urmei Ziua Cârtiţei este o problemă de alegere: ne luptăm până la ultimele puteri sau renunţăm şi alegem alt drum?
PS: să mă scuze cititorii fideli, dar am reintrat la muncă şi abia abia îmi trag sufletul…