Aventurile unei nemuritoare închipuite pe Tărâmul Efemer (cap.III)
Capitolul 3
În care se înfiripă o falsă prietenie
Dimineața m-am trezit, mi-am băut ceaiul miraculos de salvie și mi-am făcut antrenamentul scurt și intens de dimineață. Urma o nouă zi și în curând aveam să citesc ceea ce se dorea a fi interviul gazetarului. Mă așteptam la orice din partea lui și speram doar că va reuși să își atingă scopurile. Când ești tânără și nu îmbătrânești tot ce poți face este să îți ajuți semenii mai slabi să supraviețuiască.
Am ajuns la serviciu, am salutat politcos pe toată lumea, de la portar la cel mai înalt șef. Pe măsură ce statutul social al persoanei pe care o salutam creștea, numărul de răspunsuri scădea. Fără să vreau, fac mereu astfel de observații, care în timp se cumulează în statistici care mă ajută să iau deciziile corecte în orice situație și să nu iau nimic ca un afront personal. Acesta să fie secretul tinereții mele?
Ajunsă la birou m-am așezat pe scaun. În fața mea, un imens buchet de trandafiri roșii. Anonim și purtând mesajul: Bine ai venit! Sub buchet, ziarul de azi. Pe prima pagină, titlul: O virginitate pentru o cauză umanitară. Mi-a căzut falca. Eram oare o cauză umanitară? Nu cred.
Cu mâinile transpirate de emoție am citit ceea ce trebuia să fie un interviu despre tinerețea veșnică, ceaiul de salvie băut cu religiozitate și eventual un apel la prietenie în favoarea noii venite a orașului. Se pare însă că subestimasem provincia. Ceea ce în orașele mari se spune cu mănuși, aici în provincie se face în văzul lumii. Gazetarul inventase un interviu bazându-se pe informații complet false (una singură era reală, cea intimă) și mă propunea la târgul local anual pentru fete necăsătorite. O bătaie scurtă în ușă îmi curmă lectura.
– Cine e?, am întrebat prevăzătoare.
– Un prieten, a venit răspunsul, și în biroul meu se ivi o mână fluturând un steag alb.
– Intră, te rog.
Politețea făpturii din spatele ușii era dezarmantă. După gazetarul de ieri, probabil urma o altă personalitate publică a orașului, gen detectivul privat, directorul de școală sau preotul. Poate medicul? Oricine s-ar fi aflat după ușă în acest moment, se încadra în câteva opțiuni finite și previzibile. Trăiesc totuși într-un oraș mic. Câte se pot întâmpla?
În crăpătura ușii se ivi o figură osoasă, cu trăsături masculine, iar în birou intră un tip înalt, atletic, cu ochi albaștri tăioși. Am zâmbit încrezătoare viitorului meu apropiat, care urma mult mai puțin monoton decât prezentul.
– Poftiți, vă rog. Am o ședință abia peste jumătate de oră, am spus mieroasă și mincinoasă.
– Ăăă…păi nu mai aveți, s-a anulat. Azi este ziua șefului de la Contabilitate și lumea petrece.
Am înghițit în sec. Asta însemna mult timp liber pe care colegii mei îl puteau folosi pentru a citi gazeta locală.
– Permiteți-mi să mă prezint, sunt organizatorul Târgului de Fete. Îmi puteți spune Don, spuse tipul întinzându-mi o mână fermă și zâmbindu-mi cu o dantură perfectă.
Tipii care-mi plac sunt mereu luați, chiar dacă am așteptat mai mult de 60 de ani.
– Te ascult, Don.
– Îți urăm bun venit la Târgul de Fete. Fiind nou venită în oraș și ăăă… necăsătorită, dorim să te sprijinim în identificarea unui partener potrivit, pentru buna integrare în comunitatea noastră. Știm că în marile orașe se poartă celibatul, dar aici în provincie credem în căsătorie și familie. Avem rata cea mai înaltă a nupțialității și rată zero pentru divorțialitate. Știm că vă plac statisticile, spuse Don și zâmbi din nou, cu verigheta strălucindu-i pe inelar.
Și acum ce mai urmează?, m-am întrebat mohorâtă. Locul de veci în cimitirul orașului, lângă familia pe care nici nu am întemeiat-o?
Don mă privea placid. Musculatura lungă îi stătea mult prea bine pe oasele lungi. Viitorul meu stătea în mâinile lui puternice.