Templul de Aur- Yukio Mishima

După lungi eforturi de concentrare, citit în diagonală și regrete tardive că nu am ales altă carte de citit, am terminat și romanul Templul de Aur, scrisă de romancierul japonez Yukio Mishima. Mi-a trebuit multă hotărâre pentru a ajunge la finalul ei și deseori îmi venea să o las din mână și să mă apuc de Sexus de Henry Miller, care mă aștepta cuminte (?) pe noptieră.

Însă mi-am spus că dacă tot am început cartea, trebuie să o termin, pentru că deși personajul principal mi-a fost foarte antipatic, iar cartea e doldora de idei filosofice lipsite de viață despre frumusețe, eram curioasă cu privire la titlul cărții. De ce a ales scriitorul acest titlu, și ce se va întâmpla cu obsesia tânărului budist vis- a- vis de Templul de Aur?

Templul de Aur este o mănăstire Zen în care este primit ca novice un tânăr al cărui tată decedat a fost preot. Starețul, care a fost bun prieten al tatălui băiatului, îl primește cu inima deschisă pe copilul bâlbâit, îi oferă masă, hrană, bani pentru taxele școlare, plus iertare pentru faptele din ce în ce mai ciudate ale tânărului, și se alege cu dispreț și cu incendierea Templului de Aur. Micul bâlbâit alege să dea foc Templului de Aur pentru că frumusețea acestuia se interpunea între el și viață. Când vroia să se culce cu o femeie sau să simtă orice altă distracție, în minte îi apărea Templul de Aur, a cărui frumusețe nu-l lăsa să trăiască. Și pe principiul Când îl întâlnești pe Buddha, omoară-l pe Buddha, alege să incendieze frumusețea pentru ca el să se poată bucura de viață.

Cartea e plină de sentimentele neplăcute ale tânărului, care nu-și iubește mama, nu este sincer cu niciun prieten, și în general nu simte nimic pentru nimeni. În oameni vede numai răul, pe când la Templul de Aur se gândește cu fascinație, căci pentru el marile idei ale vieții sunt neantul și frumusețea. Dar la finalul cărții vedem că nici frumusețea nu-i mai este pe plac, pentru că alege să o distrugă…foarte constructiv, nu?

Am citit pe Wiki despre autor și am aflat că asemenea personajului principal, a fost un spirit revoluționar care s-a sinucis după o tentativă de lovitură de stat eșuată. Aprecierile pozitive ale criticilor privind cât de bine descrie autorul problemele psihice ale tânărului criminal nu mă impresionează cu nimic, întrucât nici scriitorul, ultima personalitate japoneză care s-a sinucis prin seppuku, nu mi se pare prea întreg la minte. Înțeleg mai bine sinuciderea depresivului, a alcoolicului, dar sinuciderea pentru idei nu o înțeleg.

Poate cărțile lui Yukio Mishima sunt prea japoneze pentru mine, poate am rămas greșit cu impresia că japonezii au numai flori de cireș la care meditează pentru a atinge pacea interioară. Totuși voi mai citi cărți ale acestui autor, pentru că dacă e să adeveresc vreun merit al lui Yukio Mishima, trebuie să recunosc că la finalul cărții, când tânărul incendiază templul, simțeam umezeala ploii pe picioare și mirosul de lemn umed în nări, de parcă eu însumi aș fi vrut să dau foc templului pentru a mă putea uita în urmă spunând: vreau să trăiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *