Uneori mă urăsc
De ce nu sunt pasionată de gastronomie? M-aş fi măritat de la 18 ani, căci dragostea trece prin stomac. De ce nu sunt pasionată de cosmetică, machiaj, haine şi fitness? Aş fi devenit iubita unui fotbalist obscur şi aş fi născut copii de 5 kilograme. Sau de ce nu am voce, să fi cântat ca o privighetoare? Aş fi fost chemată la nunţi şi petreceri, iar vocea mea ar fi răsunat în miezul nopţii, spre disperarea vecinilor.
Dar nu…eu trebuie să am pasiuni imposibile, scumpe al naibii şi în care e atât de greu să răzbaţi încât la un moment dat o laşi baltă. Precum fotografia, unde aparatura profesionistă costă zeci de mii de euro, pe lângă faptul că ai nevoie de un studio, lumini profesioniste şi talent nativ. Fără acestea, doar îţi imaginezi ce ar fi putut să iasă dintr-un clic şi te uiţi cu jind la faptul că unora le iese din aparat exact ce au avut în minte, sau mai mult.
Viaţa mea este definită de căutarea unei pasiuni şi de numeroase eşecuri în diverse domenii. Domenii în care unii au mai mult talent, alţii au mai mulţi bani iar ceilalţi au relaţii. Sau în care fetele sunt realiste şi se aciuesc pe lângă vreun mare bărbat în domeniul respectiv, sperând că vor trece de statutul de muză la cel de artist cu relaţii. Şi că în acest fel se vor realiza, la rândul lor. Ceea ce este realist…cred.
Însă cel mai tare mă urăsc nu atunci când ratez, ci atunci când renunţ din proprie iniţiativă şi îi las pe ceilalţi să-şi aroge locul I.