Tu de ce mă urmărești?

imageDe ce mă urmărești? Mă întreb de multe ori de ce nu am niciodată curajul să pun fățiș întrebarea aceasta celor care ajung pe aici mai mult sau mai puțin întâmplător. Și știu de ce: eu sunt precum struțul, scriu și mă prefac că nu mă citește nimeni. Cu capul vârât adânc în nisip, prefer să nu aflu ceea ce m-ar putea intimida. Căci nu mă simt demnă să mă identific cu o anume categorie (în cazul de față cea de bloggăr). Nu mă consider suficient de interesantă ca să fiu citită. Constant sau inconstant.

Dar mă bucur când sunt de ajutor prin articolele pe care le scriu. Când observ că am articole scrise acum doi ani și care încă se citesc, o bucurie tainică mă invadează. Când descopăr un om proaspăt în blogosferă, mă bucur și mai tare.

Deși nu am curajul să îmi întreb cititorii de ce mă citesc, vreau să îi răspund bloggărului care dorește să gândim rațional ce anume m-a binedispus citind blogul său, aflat la început de drum.

Am descoperit câteva bloguri faine la rubrica Parteneri (nu dau nume ca să nu influențez proprii cititori, dar fac o excepție pentru Sarcasticu, ale cărui rime m-au surprins plăcut). Am lecturat articolele scrise pe diverse teme și nu m-am putut opri să nu râd citind sfatul adresat băieților de a duce cadouri bunicilor fetei cu care se întâlnește. De preferat, fructe! Dar când autorul rândurilor este un scriitor de cărți de dezvoltare personală wannabe, tot ce îmi doresc este ca băieții să-i ia în serios bunele intenții.

Mi-aș dori să ofer un sfat tânărului coleg de blogosferă, dar în afară de: scrie conținut, scrie mult și bine, documentat și la obiect, nu știu ce să mai adaug. Experiența își va spune cuvântul iar viața își va urma cursul, ca pentru toată lumea.

Însă îmi doresc mult cartea de magie pe care o oferă într-un concurs cititorilor săi. Departe de mine visul de a deveni o maestră în mentalism și iluzionism, dar curiozitatea mea este veche, probată prin articolele pe această temă pe care le-am scris mai de mult: David Dan, magician!, respectiv Cum cad capetele: magie sau înșelăciune? Iar cel mai solid argument că ar trebui totuși să-mi încerc talentele de magiciană este fetița mea, care merită să creadă că mama ei este o ființă magică. Și cine știe, poate voi sădi în sufletul ei dragostea pentru magie, spectacol, iluzionism, joc și minuni. Chiar merită asta, pentru că în ciuda vârstei fragede, a stat foarte cuminte la spectacolul domnului Dan!

Abracadabra! Hocus-pocus! Să fie cuvintele magice ale copilăriei mele desuete? Să existe vreun mod nou de a face magie în secolul 21? Cred că există un singur mod de a afla, nu-i așa?

Lasă un răspuns