Sfârşitul copilăriei
Titlul este cumva o capcană, întrucât nu vreau să scriu despre pubertate absolut deloc. Nici nu vreau să vorbesc despre cât de bine este să fii copil şi cât de grea este maturitatea, cu obligaţiile pe care le aduce. Nici despre faptul că însăşi copilăria este o obligaţie (genetică).
Vreau să spun că am citit cartea cu numele Sfârşitul Copilăriei, scrisă de Arthur C. Clarke, şi că am citit-o în câteva ore. Am început să o citesc pe la orele 17, şi nu m-am oprit pâna la orele 24. Am lăsat-o la un moment dat din mână cu gândul să o iau la rost a doua zi de dimineaţă, dar am simţit apoi aşa o arsură în suflet: oare cum arată de fapt Overlorzii? Oare ce se va întâmpla cu oamenii peste 50 de ani, când Overlorzii se vor arăta oamenilor pentru prima dată? De ce se numeşte cartea Sfârşitul copilăriei, căci orice sfârşit este trist, pe când acţiunea cărţii este frenetică iar personajele pline de vitalitate?
Dragii mei, sunt de fel o fiinţă meditativă şi aplecată spre introspecţie şi mă gândesc deseori la sfârşitul meu ca om. Nu mă fascinează moartea, nu sunt morbidă, urăsc bolile şi orice risc asupra sănătăţii umane, însă mă întreb de ce sunt posibile pe această lume viaţa aşa cum o ştim, şi moartea, aşa cum din păcate o vom afla. Şi ce fel de minte a putut inventa sfârşitul tuturor lucrurilor minunate pe care le simţim?
Însă poate sfârşitul nostru este doar sfârşitul copilăriei umanităţii. Poate viaţa noastră este plină de amintiri ale celor care încă nu s-au născut, dar care ne dictează într-un fel vieţile.
Îi mulţumesc lui Arthur C. Clarke, scriitor britanic de SF, emigrant într-o ţară unde putea face scufundări acvatice, pentru că mi-a înfăţişat o posibilitate a sfârşitului umanităţii la care nu mă gândisem, nişte Overlorzi şocanţi şi cu toate acestea atât de vechi în amintirile noastre ancestrale, şi mă duc să citesc alte cărţi scrise de el.
Cărţile sunt pentru toţi, indiferent de vârstă, sex sau rasă. Cărţile vorbesc de la suflet la suflet, cărţile ne respectă. Cărţile ne fac neproşti. 🙂